În clipa în care am auzit soneria, am văzut cum mama și tata își schimbă privirea între ei, ca și cum se pregăteau pentru cine știe ce discurs de succes al meu. Probabil se așteptau să intre vreun contabil, vreun avocat sau, cine știe, vreo „dovadă” că am făcut bani prin ceva dubios. Erau prea obișnuiți să creadă că fără ei nu pot reuși.
Eu m-am ridicat calm și am mers spre ușă. Pe hol, am simțit mirosul familiar de iarnă — frig curat, cu un strop de aer tăios. Am deschis ușa.
În prag stătea Andrei, prietenul meu cel mai bun încă din liceu, un om pe care părinții mei nu l-au suportat niciodată pentru că „nu provenea dintr-o familie potrivită”. Dar astăzi nu venise doar ca prieten.
—„Gata?” m-a întrebat el, zâmbind larg.
—„Gata”, i-am răspuns.
A intrat în casă cu pas hotărât. Mama l-a recunoscut imediat și a strâns buzele, iar tata a înghețat în loc, de parcă vedea o fantomă.
—„Bună ziua”, a spus Andrei politicos, dar ferm, punând pe masă mapa groasă pe care o ținea sub braț.
Tata, iritat, n-a rezistat:
—„Și tu ce cauți aici?”
—„Sunt contabilul lui acum”, a răspuns Andrei, fără să clipească. „Și am venit să clarificăm niște lucruri.”
Mama a înghițit în sec, iar eu m-am așezat din nou, liniștit. De data asta, însă, eu eram cel care privea de sus.
Andrei a deschis mapa și a scos mai multe hârtii, toate ordonate, numerotate, organizate impecabil.
—„Dacă tot ați întrebat cum a reușit”, a început el, „puteți vedea aici. Totul legal, muncit, cu contracte, cu impozite plătite la zi. Nicio magie.”
Le-a întins hârtiile pe masă, iar tata a început să le răsfoiască. Pe măsură ce vedea cifrele, proiectele, colaborările și veniturile, fața lui se schimba. Mândria falsă dispărea, făcând loc unei combinații ciudate de uimire și frustrare.
Mama, însă, a ridicat privirea spre mine, încercând un zâmbet care nu-i ieșea:
—„Dar… de ce nu ne-ai spus? De ce nu ne-ai cerut sfatul?”
Am simțit un nod în gât, dar l-am înghițit. Nu venisem acolo să plâng. Venisem să mă eliberez.
—„Pentru că nu ați fost acolo”, i-am răspuns calm. „Pentru că m-ați văzut doar ca pe o investiție. Pentru că ați crezut că fără voi sunt un nimeni. Și pentru că nu ați venit nici măcar la nunta mea.”
Mama a vrut să răspundă, dar Andrei a intervenit din nou, scoțând o ultimă foaie.
—„Și încă ceva. În cazul în care intenționați să-l chemați doar pentru că ați văzut Porsche-ul… să știți că mașina e plătită integral. Nu aveți ce controla aici.”
A pus foaia pe masă. Era copia actului de proprietate.
Tăcerea care a urmat a fost densă, grea, aproape sufocantă. Tata a împins hârtiile ca și cum îl ardeau.
—„Nu era nevoie de teatru”, a murmurat el.
—„Ba da”, am spus eu. „Era nevoie. Pentru mine.”
Am simțit o căldură în piept. Nu furie. Eliberare. Pentru prima dată în viața mea, nu mă simțeam mic în prezența lor.
M-am ridicat.
—„Nu am venit să vă cer nimic. Nu bani, nu aprobare, nu scuze. Am venit doar ca să închidem socotelile. Și să vă spun atât: sunt bine. Mai bine decât am fost vreodată. Și asta nu datorită vouă, ci în ciuda voastră.”
Mama a început să plângă încet, dar lacrimile ei nu se mai agățau de mine ca altădată. De data asta, simțeam doar o liniște adâncă.
Andrei m-a atins pe umăr. Era timpul să plecăm.
Înainte să ies, m-am întors spre ei:
—„Dacă vreți vreodată să fim familie… începeți prin a fi oameni.”
Am ieșit. Aerul rece mi-a lovit obrajii, dar în interiorul meu era cald. Libertate caldă.
Andrei m-a întrebat:
—„Ești ok?”
Am zâmbit larg, privind Porsche-ul meu parcat în fața casei părinților mei, strălucind în plin soare.
—„Da. Pentru prima dată… chiar sunt.”
Și, în liniștea aceea de iarnă, am simțit că în sfârșit îmi aparțin mie însumi.