La ora 14 a venit un curier din partea avocatului meu, cu un singur plic sigilat și o notă prinsă pe el, scrisă de mâna lui Sorin: Nu îl deschide decât dacă vin.
Îmi tremurau mâinile. Soneria a sunat din nou. Telefonul vibra pe blat. Am băgat degetul sub lipitura plicului, am simțit hârtia cedând și—
—m-am oprit. Am tras aer adânc și am închis ochii. Am simțit cum durerea, frica, furia și amintirile se îngrămădesc în pieptul meu ca într-o cameră prea mică. Aș fi vrut să urlu, dar nu mai aveam voce. O pierdusem în aceeași noapte în care i-am pierdut pe ei.
M-am așezat la masă cu plicul în față, de parcă ar fi fost o bombă. Cei de afară încă vorbeau tare, suficient cât să aud prin ușă. „Ne datorăm asta între noi, suntem familie!” „Nu ne poate ține departe!” „Nu e normal să decidă singură!”
Pe ei îi interesa imaginea, pozatul la camere, aplauzele, iar acum, când oamenii mă vedeau ca pe un exemplu, voiau și ei o bucată din ce credeau că e gloria mea. Dar pentru mine nu era glorie. Era o luptă. O modalitate de a respira fără să mă prăbușesc pe podea. Era singura cale de a-i păstra vii.
Am privit plicul și am șoptit în gând: „Sorin, sper că ai știut ce faci.”
Mi-am făcut puțin curaj și am rupt restul sigiliului. În interior era o foaie simplă, bătută la calculator, și o fotografie micuță – o poză cu noi patru, făcută în grădină, în ziua în care băiatul nostru învățase să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. Pe spate, cu scrisul lui Sorin: „Adevărata familie este cea care rămâne, nu cea care pozează.”
Am simțit cum mi se umezescc ochii, dar nu am plâns. Nu mai aveam lacrimi. Apoi am citit scrisoarea.
„Ana, dacă au venit, înseamnă că au nevoie de ceva. Poate bani. Poate imagine. Poate control. Știu că ești bună și vei încerca să fii corectă, dar te rog să ții minte: ce am creat împreună nu este de vânzare. Fondul nu e moștenire, nu e premiu și nu e recompensă. Este ultima noastră șansă să facem ceva bun pe lumea asta. Îți las decizia în mâini, dar, te rog, ai grijă cu cine împarți. Dacă ajungi într-un moment greu, folosește a doua scrisoare.”
Sub foaie era un al doilea plic, mai mic, pe care scria: Deschide doar dacă te clatini.
Am îndoit hârtia, am pus totul la loc în plic și am închis ochii câteva secunde ca să pot respira normal. M-am ridicat hotărâtă și am mers spre ușă. Am deschis ușa doar atât cât să mă vadă.
Mama și tata au sărit aproape simultan:
„Draga mea, ne bucurăm enorm pentru tine!”
„Suntem aici să te ajutăm!”
„Putem administra împreună totul!”
Zâmbetele lor erau întinse ca plastilina. Cristina își mușca buza ca și când încerca să se abțină din a cere ceva, dar abia aștepta momentul potrivit.
I-am privit pe rând. Fără ură. Fără lacrimi. Fără frică.
„Nu avem ce administra împreună,” am spus calm. „Asta nu e afacere. E viața lor.”
Tata s-a înroșit la față. „Ana, te comporți irațional. Avem dreptul—”
„Nu mai aveți niciun drept asupra vieții mele,” am spus, fără să ridic tonul. „Iar ceea ce am făcut nu are legătură cu voi.”
Cristina a ridicat vocea: „Nu poți să ne dai afară din familie!”
Am inspirat adânc.
„Nu v-am dat afară,” am spus. „V-ați scos singuri în ziua înmormântării. Acolo ați decis.”
Niciunul nu a spus nimic pentru câteva secunde, iar liniștea aceea a fost ca o ușă care se închidea singură.
„Vă rog să plecați. Pentru că în casa asta se intră doar cu inimă, nu cu interes.”
Mama și-a lăsat buchetul pe treaptă, ca și când florile ieftine ar fi putut rezolva ceva. Au plecat încet, fără să privească înapoi, iar eu am închis ușa cu o liniște pe care nu o mai simțisem niciodată.
Pentru prima dată de la accident, nu am simțit că sunt singură.
Am simțit că sunt liberă.
Și în noaptea aceea, în loc să adorm în tăcere, am aprins lumina din sufragerie și am început să scriu un nou plan: burse pentru copii rămași fără părinți, ajutor pentru mame singure, consiliere psihologică gratuită, sprijin pentru cei care nu mai au pe nimeni.
Nu ca monument pentru durerea mea.
Ci ca dovadă că iubirea lor nu a murit odată cu ei.
A murit doar zgomotul din jur.
Iar eu, în sfârșit, trăiam.