Elena a rămas nemișcată câteva secunde, de parcă timpul se crăpase în două și ea rămăsese suspendată între ce fusese și ce urma să devină.
Rochia îi atârna greu pe ea, ca o povară pe care nu o mai merita.
Adrian a închis ușa în urma lui și a făcut un pas în față, trăgând-o pe Lorena după el.
— Sper că ai avut destul timp să te pregătești, a spus el rece, fără să o privească.
— Să mă pregătesc pentru ce? a întrebat Elena, cu vocea tremurândă.
Lorena a râs scurt, un râs plin de venin.
— Pentru adevăr, dragă… că locul tău e acolo, în genunchi. Așa cum ți se cuvine.
Elena a simțit cum o ustură ochii, dar lacrimile nu se grăbeau să cadă.
Era prea șocată ca să mai plângă.
A privit spre bărbatul care îi spusese „Da” cu câteva ore în urmă și a înțeles că fusese doar o minciună bine jucată.
— De ce? a reușit ea să întrebe, abia șoptit.
— Pentru că ai crezut că ești cineva, Elena. Pentru că ai crezut că ești… aleasă.
Vocea lui Adrian era calmă, aproape plictisită.
— Dar nu ești. Ai fost doar o unealtă. O datorie de familie… o hârtie de afaceri. Atât.
Cuvintele lui au lovit-o ca un pumn în stomac.
Simțea că se rupe în interior, ca o bucată de sticlă sub călcâi.
Lorena s-a apropiat demonstrativ, trecându-și degetele pe pieptul lui Adrian.
— Hai, iubire, las-o. Știi că oricum n-are unde să fugă.
Elena a simțit atunci primul fior de furie.
O furie mică, mică, dar vie.
Ca un chibrit aprins în întuneric.
Adrian și Lorena s-au dus spre pat.
Elena a rămas în picioare, dar Adrian i-a aruncat o privire care a înghețat aerul.
— În genunchi, a ordonat el.
— Vreau să vezi ce înseamnă să fii… înlocuibilă.
Pentru o clipă, Elena a vrut să fugă.
Dar ceva în ea s-a schimbat în acea secundă.
Ceva adânc, fierbinte, nemilos.
A îngenuncheat.
Nu pentru că voia.
Ci pentru că în mintea ei deja se năștea altceva.
O hotărâre.
Un plan.
O renaștere.
A privit fără să clipească, lăsându-i să creadă că este zdrobită.
În interior, însă, liniștea devenea perfectă.
Și în acea liniște crescuse un singur gând:
„O să plătiți. Amândoi.”
O oră mai târziu, Adrian și Lorena dormeau, obosiți și încrezători, ca două animale sătule.
Elena s-a ridicat încet.
Rochia i se lipise de piele, grea, dar nu o mai simțea.
A mers la masă.
A luat telefonul.
A apăsat câteva butoane.
Nu era genul de om care să țipe sau să facă scandal.
Dar era genul de om care, atunci când i se rupea sufletul, nu mai avea nimic de pierdut.
A sunat cine trebuia.
Oamenii care știau adevărata față a familiei Stan.
Oameni care, pentru câteva mii de lei, nu puneau întrebări.
A trimis dovada.
Tot ce văzuse.
Tot ce îndurase.
Apoi, s-a dus spre pat.
Lorena dormea cu un zâmbet pe buze.
Adrian respira greu, cu pieptul gol.
Elena i-a privit pe amândoi cu o liniște ciudată.
Nu mai simțea durere.
Doar dreptate.
— La revedere, Adrian, a spus ea încet.
A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi.
Când a coborât în fața hotelului și a simțit aerul rece al nopții, a înțeles ceva:
Nu pierduse nimic.
Se eliberase.
Iar în locul inimii ei frânte, se năștea o forță care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.
O femeie învinsă plânge.
O femeie trezită… acționează.
Iar Elena abia începuse.