În spatele tejghelei, o femeie cu ochii roșii de oboseală scana mecanic fiecare produs. Mâinile îi tremurau ușor, iar vocea i se frângea când rostea prețurile. Ion a observat cum, din când în când, își ștergea lacrimile pe ascuns cu mâneca uniformei.
Se apropie încet, fără să spună nimic. Când i-a venit rândul, ea a ridicat privirea. Ochii lor s-au întâlnit doar o clipă, dar acea clipă a fost suficientă. În privirea ei era o durere adâncă, o luptă dusă în tăcere.
— Totul e bine, domnule? întrebă ea cu o voce stinsă.
— Da, mulțumesc… dar dumneata pari că nu ești bine, spuse Ion, surprins de propria sinceritate.
Ea a zâmbit forțat și a dat din cap. „Sunt doar obosită”, a murmurat, dar Ion știa că nu era doar oboseală. A plătit cumpărăturile, dar nu a plecat. A rămas în apropiere, prefăcându-se că citește afișele lipite pe perete. Voia să înțeleagă.
Câteva minute mai târziu, femeia a fost chemată de un supraveghetor. Bărbatul, un tip corpolent cu o expresie arogantă, i-a vorbit răstit. Ion a înțeles doar câteva cuvinte: „salariu”, „întârziere”, „nu comenta”.
Atunci, ceva în el s-a rupt. Nu era prima dată când auzea zvonuri despre probleme în filialele mici, dar văzând cu ochii lui era altceva. Ieși afară, se opri lângă un stâlp și privi ploaia care se întețea. În minte îi răsuna vocea tatălui său: „Un om se cunoaște după felul în care își tratează muncitorii.”
A doua zi, Ion s-a întors, de data asta fără șapcă. A cerut să vorbească cu toți angajații. La început, au fost înmărmuriți. Când au înțeles cine era, liniștea s-a făcut și mai grea.
— Nu am venit să dau vina pe nimeni, a spus el calm. Am venit să aflu adevărul.
Maria, casierița de la casa patru, a început să plângă. Le-a spus totul. Cum nu primiseră salariile la timp, cum erau obligați să lucreze ore suplimentare fără plată, cum șefii locali îi amenințau că vor fi dați afară dacă vorbesc.
Ion asculta fără să o întrerupă. Fiecare cuvânt îi lovea sufletul. Se simțea vinovat. El, care construise totul pentru a ajuta oamenii, ajunsese să le provoace suferință fără să știe.
După acea discuție, lucrurile s-au mișcat repede. Inspectorii au fost trimiși, contractele au fost verificate, iar cei care abuzaseră de puterea lor au fost dați afară. Dar Ion nu s-a oprit acolo.
A creat un fond special pentru mamele singure, a majorat salariile și a cerut ca în fiecare magazin să existe o cutie anonimă unde angajații să poată semnala orice neregulă. Într-o lună, compania „Valea Proaspătă” nu mai era doar un lanț de magazine, ci o familie care începea să respire din nou.
Într-o dimineață, Maria l-a văzut din nou. Nu mai purta haine simple, ci un costum gri, curat. L-a privit zâmbind.
— Domnule Toma, n-am cuvinte să vă mulțumesc… fiul meu e acasă, se simte mai bine.
Ion i-a răspuns doar atât:
— Nu-mi mulțumi mie. Mulțumește-ți că ai avut curajul să spui adevărul.
Apoi a plecat încet, privind cum soarele ieșea dintre nori. În urma lui, magazinul părea altul. Rafturile erau pline, oamenii zâmbeau, iar aerul de abandon dispăruse.
Pentru prima dată după mulți ani, Ion simțea că visul lui trăiește cu adevărat. Nu în cifre, nu în profituri, ci în inimile celor care muncesc zi de zi pentru o viață mai bună.
