Într-o fracțiune de secundă, femeia îl prinse de încheietură și, cu o mișcare sigură, îl trânti la pământ. Sunetul sec al corpului izbit de pământ făcu ceilalți bărbați să amuțească pentru o clipă.
— Ce naiba… — mormăi unul, scoțând un cuțit.
Dar înainte să apuce să se apropie, femeia scoase un gest rapid din buzunarul uniformei și, într-o clipită, lama bărbatului zbură în iarbă. Se vedea clar că nu era o simplă trecătoare. Fiecare mișcare a ei era calculată, disciplinată.
— Cine ești, femeie? — urlă unul, dând înapoi.
— Cineva care n-are chef să mai vadă oameni neputincioși bătuți, răspunse ea rece.
Tăcerea care se lăsă pentru o clipă era grea. Bătrânul, cu ochii tulburi, abia reușea să respire. Tremura și încerca să se ridice, dar femeia îl liniști dintr-o privire.
— Stai jos, tataie. Acum e rândul lor să primească.
Unul dintre tâlhari se repezi din lateral, dar ea îl întâmpină cu o lovitură scurtă în stomac. A căzut în genunchi, gâfâind, iar ceilalți doi s-au aruncat amândoi asupra ei. În ciuda forței lor, femeia se mișca cu o precizie incredibilă. Evita, lovea, se rotea — fiecare gest arăta ani de antrenament.
În mai puțin de un minut, toți patru zăceau la pământ, gemând și înjurând.
Ea se opri, respirând adânc. Apoi scoase din buzunar un telefon și formă un număr scurt.
— Da, sunt în pădurea de la marginea satului Măgura. Am patru indivizi la pământ, toți înarmați. Trimiteți o echipă.
Vocea calmă și autoritară i-ar fi făcut pe mulți să creadă că e o ofițeră de carieră. Și aveau dreptate. Era căpitanul Andreea Petrescu, din trupele speciale, în misiune neanunțată. Venise în zonă pentru altceva, dar instinctul ei n-a putut s-o lase indiferentă la ceea ce văzuse.
După câteva minute, sirenele mașinilor de poliție au spart liniștea pădurii.
— Oameni buni, ce-i aici? — strigă un polițist coborând din mașină.
— Patru inconștienți, unul înarmat. Bătrânul are nevoie de ambulanță, spuse ea scurt, sprijinindu-l pe om.
Bătrânul o privi cu lacrimi în ochi.
— Fata mea… nici nu știu cum să-ți mulțumesc… dacă nu veneai tu, eram terminat.
Andreea zâmbi ușor.
— Nu trebuie să-mi mulțumești. Doar ai grijă de tine și nu mai umbla singur prin pădure. Lumea s-a schimbat.
Când echipa medicală îl urca pe bătrân în ambulanță, unul dintre tâlhari, cu vocea stinsă, mormăi:
— Tu… n-ai idee… cine… suntem noi.
Andreea se întoarse spre el, cu privirea tăioasă.
— Ba da. Știu exact. Niște oameni care au crezut că pot face rău fără să plătească. Dar fiecare are ziua lui. A voastră a venit azi.
Polițistul dădu din cap, impresionat.
— Doamnă, sincer… aș vrea să avem mai mulți ca dumneavoastră în țara asta.
Ea își potrivi cascheta, făcu un pas înapoi și spuse simplu:
— Nu e vorba de curaj. E vorba de a nu întoarce privirea când cineva e în pericol.
Pe măsură ce pleca spre marginea pădurii, soarele începea să răsară printre crengi. Lumina îi atingea uniforma, iar aerul rece părea să se umple cu un soi de liniște nouă — una care venea după furtună.
Bătrânul o privi din ambulanță, șoptind printre lacrimi:
— Dumnezeu să te binecuvânteze, fetițo… ai fost îngerul meu azi.
Și, pentru prima dată după mult timp, femeia în uniformă zâmbi cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
