Trei zile mai târziu, poștașul a adus un plic galben. Mama mea l-a luat din cutie fără să se uite la destinatar. Era obișnuită să controleze totul. Dar când a văzut numele avocatului tipărit pe colțul plicului, sângele i s-a scurs din obraji.
A intrat în casă tremurând și s-a așezat la masă. Bianca o privea de pe canapea, cu telefonul în mână. „Ce e, mamă?”
„De la avocat,” a șoptit ea, rupând plicul.
Câteva pagini au căzut pe masă. Prima propoziție era clară: Notificare de evacuare. Casa nu mai era a ei.
Vezi tu, ceea ce nu știau ele era că actele casei fuseseră trecute pe numele meu cu doi ani în urmă. Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, prevăzuse totul. În testament scria clar: Casa îi revine fiicei mele Elena și nepoatei mele Hanna.
Mama citise atunci în grabă și crezuse că nu contează, că „toate sunt ale familiei”. Dar acum, când avocatul îi amintea termenul de 14 zile pentru eliberarea proprietății, totul devenea foarte real.
Când am ajuns acolo, ea stătea pe trepte, cu scrisoarea în mână. Părea mică, pierdută. M-a privit cu ochii goi.
„Elena… tu ai făcut asta?”
Am oftat. „Nu, mamă. Tatăl meu a făcut. Eu doar am respectat ce și-a dorit.”
Hanna s-a apropiat timid, ținând în brațe păturica ei cu floricele. „Bunico, nu trebuia să mă lași afară…”
Mama s-a prăbușit pe scări și a izbucnit în plâns. Bianca a ieșit din casă, roșie la față. „Nu poți face asta, e casa noastră!”
„Nu,” am spus calm. „A fost a părinților mei. Acum e a mea. Voi aveți două săptămâni să vă mutați.”
Nu am ridicat tonul. Nu am avut nevoie. Am simțit doar o liniște ciudată, ca și cum în sfârșit se așezase dreptatea.
Zilele care au urmat au fost grele. Vecinii șușoteau, rudele sunau. Mama m-a privit de la fereastră, cu ochii plini de rușine, dar nu a spus nimic.
Când în sfârșit au plecat, am intrat în casă cu Hanna. Totul mirosea a vin și a parfum scump. Dar în mijlocul sufrageriei, pe masă, era o ramă cu o fotografie veche: eu, tata și mama, zâmbind.
Hanna a luat fotografia, a șters-o ușor cu mâneca și a spus: „O putem păstra, mami?”
Am dat din cap. „Da, iubito. Pentru că, indiferent cât de urât s-au purtat oamenii, amintirile frumoase merită păstrate.”
Am deschis ferestrele larg. Aerul rece de toamnă a intrat în casă, aducând cu el liniște și început. Hanna a râs și a alergat pe hol.
În seara aceea, am stat împreună la masa din bucătărie, am aprins o lumânare și am mâncat supă caldă.
„Mami,” a zis ea, „acum casa e doar a noastră?”
„Da, puiule. Și nimeni n-o să te mai dea afară vreodată.”
A zâmbit. Era un zâmbet curat, de copil care simțea, în sfârșit, că e acasă.
Iar eu am înțeles că uneori liniștea nu vine din răzbunare, ci din faptul că îți iei înapoi viața, pas cu pas, fără ură. Doar cu demnitate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
