Am lăsat paharul jos, iar zgomotul ușor al sticlei pe lemnul mesei a făcut toți ochii să se întoarcă spre mine. Zâmbeam, dar în interiorul meu se ridica un val cald, o forță pe care nu o mai simțisem de mult.
— Aș vrea să spun și eu câteva cuvinte, am început, cu voce calmă.
Doamna Popa și sora ei și-au îndreptat spatele, surprinse. Restul mesei a tăcut. Doar licuricii de deasupra continuau să danseze prin aer.
— În primul rând, vă mulțumesc pentru ospitalitate, am spus în română.
Apoi m-am întors către cele două femei care vorbiseră în spaniolă.
— Gracias por sus comentarios sobre mi vestido, am continuat cu un zâmbet larg. Me alegra saber que todavía se aprecia la moda clásica.
Se uitau la mine ca la o fantomă.
Am întors apoi privirea către bărbatul în costum gri, care șoptise în arabă.
— أنتم على حق، أنا بسيطة، ولكن البساطة لا تعني الضعف.
(„Aveți dreptate, sunt simplă, dar simplitatea nu înseamnă slăbiciune.”)
Un murmur s-a răspândit printre invitați. Unii au început să schimbe priviri neliniștite, alții au zâmbit încurcați.
M-am ridicat în picioare.
— Știți, am crescut într-un mic oraș din România, dar am învățat repede că omul nu se măsoară în haine scumpe sau în diplome. Tata m-a învățat că adevărata clasă stă în felul în care îi tratezi pe ceilalți.
Doamna Popa își pierduse zâmbetul politicos.
— Draga mea, nu voiam să…
— Oh, știu, am întrerupt-o blând. N-ați vrut. Doar ați presupus.
M-am aplecat ușor spre ea.
— Și presupunerile, doamnă Popa, pot fi mai urâte decât orice greșeală de gramatică.
Radu mă privea uimit, dar în ochii lui se citea mândria.
— Mama, tata, sper că acum înțelegeți de ce m-am îndrăgostit de ea, a spus el, ridicându-se și luându-mi mâna.
A fost liniște. O liniște densă, grea, care plutea peste masă ca o ceață.
Apoi, cineva a început să aplaude. O femeie mai în vârstă, probabil o mătușă, și-a lovit palmele încet, apoi din ce în ce mai hotărât. Curând, toată masa o urma.
Am zâmbit și am făcut o mică plecăciune.
— Mulțumesc, am spus în română. Și, doar pentru că tot ați început seara cu atâtea limbi, permiteți-mi să închei tot așa.
Am continuat în spaniolă, apoi în arabă, și, în final, am spus în engleză:
— Respectul e universal.
După cină, doamna Popa s-a apropiat de mine.
— M-ai făcut de rușine în fața tuturor, dar într-un mod… elegant, a spus ea, cu o sinceritate neașteptată.
— N-am vrut să vă fac de rușine, doar să mă fac auzită, am răspuns.
S-a uitat la mine lung, apoi a oftat.
— Cred că Radu are noroc cu tine.
Mai târziu, când am ieșit din curte, aerul nopții era proaspăt și răcoros. M-am oprit o clipă și m-am uitat înapoi. Luminile încă sclipeau, dar atmosfera se schimbase.
Radu mi-a strâns mâna.
— Ai fost incredibilă.
— N-am făcut decât să le arăt cine sunt.
Și, pentru prima dată în acea seară, am simțit că aparțin. Nu pentru că vorbeam limbile lor, ci pentru că, în sfârșit, îmi vorbeam propria mea limbă — cea a demnității.