Pe patul din sticlă, în brațele asistentei, nu era băiatul pe care îl visase.
— „Domnule Popa, s-a produs o mică încurcătură…”, a spus femeia cu voce joasă.
Hector a simțit cum i se înmoaie genunchii.
— „Ce încurcătură? Unde e fiul meu?”
Asistenta a oftat și i-a întins o foaie.
— „Copilul dumneavoastră s-a născut sănătos, dar… este fetiță.”
Timp de câteva secunde, bărbatul a rămas nemișcat. Buchetul de flori i-a alunecat din mână și s-a risipit pe podea.
— „Nu… e imposibil… Camila mi-a spus că e băiat! Am plătit o avere pentru toate analizele!”
În clipa aceea, ușa salonului s-a deschis și Camila, slăbită după naștere, a întors capul spre el. Zâmbetul i s-a stins imediat când a văzut privirea plină de furie.
— „M-ai mințit!” a urlat Hector, făcând-o să tresară.
— „Eu… eu nu știam sigur, doctorul doar bănuia…”, a încercat ea să spună printre lacrimi.
Dar el nu voia să audă nimic. A ieșit trântind ușa, cu fața roșie de nervi, fără să se mai uite înapoi.
În aceeași seară, s-a întors acasă, unde totul i se părea gol și rece.
Pe masă, lângă o fotografie cu Lucia zâmbitoare, a găsit un plic. Era o scrisoare pe care ea o lăsase înainte să plece.
„Hector, știu că nu mai vrei să ne vezi, dar copilul din mine nu are nicio vină. Te-am iubit cu toată ființa mea, dar acum trebuie să aleg ce e mai bine pentru el. Dacă vreodată te vei gândi la noi, amintește-ți doar că ai avut o soție care ar fi făcut orice ca să te vadă fericit.”
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice reproș. Pentru prima dată după mult timp, a simțit o durere adevărată în piept.
Câteva zile mai târziu, un apel neașteptat de la sat i-a tăiat răsuflarea.
— „Domnule Popa? Sunt medicul de la dispensarul din Sâncrăian… soția dumneavoastră a născut o fetiță, dar am avut ceva complicații. Ar fi bine să veniți…”
Fără să mai stea pe gânduri, s-a urcat în mașină. Drumul i s-a părut nesfârșit. Când a ajuns, Lucia stătea întinsă pe un pat modest, cu un zâmbet blând, iar lângă ea dormea un bebeluș cu părul negru ca smoala.
— „Uite-o, Hector… e fiica ta”, i-a spus mama Luciei.
Bărbatul a făcut un pas înainte, tremurând. A privit copila și, pentru prima dată, a simțit o căldură pe care nu o mai cunoscuse.
Micile ei degete îi strângeau mâna, ca și cum ar fi vrut să-i spună că-l iartă.
Lacrimile i-au curs pe obraji, fără să le mai poată opri.
— „Îmi pare rău, Lucia… pentru tot. Pentru tot răul pe care ți l-am făcut…”
Lucia a oftat ușor.
— „E târziu, Hector. Dar dacă vrei să fii tată, nu pentru mine, ci pentru ea… poate că nu e chiar totul pierdut.”
Au trecut ani de atunci. Camila a dispărut din viața lui, iar Hector a rămas în sat, alături de fetița pe care odinioară o disprețuise fără s-o cunoască.
Acum o ducea zilnic de mână la școală, iar în fiecare dimineață, când o auzea spunând „Te iubesc, tati”, simțea că destinul, într-un fel dureros, îi dăduse o a doua șansă.
Și poate că, de fapt, acela fusese adevăratul lui moștenitor: nu un nume, nu un băiat, ci o inimă bună care i-a învățat ce înseamnă iubirea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.