M-am aplecat imediat, iar printre firele prăfuite ale covorului am văzut ceva mic și lucios. Era o cutiuță de metal, cam cât o brichetă, învelită într-o bucată de pânză veche. Am desfăcut-o cu grijă și am rămas mut. Înăuntru erau trei verighete, fiecare cu inițiale gravate.
Pe prima scria „M. & I.” — părinții mei. Pe a doua, „A. & E.” — fratele meu cel mare și soția lui. Iar pe a treia… „R. & A.” — eu și soția mea.
M-am așezat pe podea, cu cutiuța în palme, și am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Mama știa mereu tot, chiar și fără să-i spui. Cu puțin timp înainte să se stingă, mi-a spus doar: „Să nu uitați niciodată să vă țineți aproape.” Poate că asta era modalitatea ei de a ne aminti.
Am întors privirea spre pătura pe care o atinsese fiica mea și m-am apropiat. Micuța stătea lângă mine, privindu-mă curioasă.
— Tati, e ceva acolo?
Am zâmbit și i-am mângâiat părul.
— Da, iubito. E un cadou de la bunica.
Curiozitatea m-a împins să verific și celelalte pături. În a doua, ascunsă între două straturi de material, am găsit o pungă mică de plastic. Înăuntru erau câteva bancnote vechi, din acelea de pe vremea când mama era tânără, și un bilețel îngălbenit. Scrisul ei, tremurat, spunea: „Pentru zile grele. Să nu vă certați niciodată pentru bani.”
Am simțit cum mă trec fiorii. Mama, care trăise toată viața cu grija zilei de mâine, pusese deoparte, în tăcere, ce avusese mai scump — nu banii, ci lecțiile ei.
Am ridicat privirea și am privit prin fereastră. Frunzele galbene se roteau în aer, iar lumina caldă de toamnă îmi aducea aminte de serile când mama mă învelea cu una dintre păturile acelea și îmi spunea povești.
În a treia pătură nu era nimic. Doar o pată mare de vopsea și o bucată cârpită cu fir albastru. Dar am lăsat-o exact așa. Nu mai aveam nevoie de nimic ascuns în ea ca să-i simt prezența.
Seara, când am culcat fetița, ea m-a întrebat:
— Tati, bunica mai e aici?
Am zâmbit și am tras pătura veche peste ea.
— Da, draga mea. E peste tot pe unde e dragoste.
Am stins lumina, dar ceva în cameră părea să strălucească slab, ca o amintire care nu se stinge niciodată. Poate era doar luna, sau poate… bunica își găsise, în sfârșit, liniștea.
De atunci, păturile nu au mai fost doar niște bucăți de material. Au devenit un simbol al grijii tăcute, al iubirii care nu se laudă, dar rămâne. Le-am păstrat toate trei, iar de fiecare dată când viața mi-a fost grea, le-am privit și mi-am adus aminte: oricât de săraci am fi fost, mama ne-a lăsat cea mai mare avere — căldura inimii ei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.