Catinca își rotea ochii și murmura ceva doar din buze.
– Catinca, spune cu voce tare, – zise Iura, văzând spectacolul mut.
– Iurică, parcă nu e bine așa, – rosti ea cu reținere.
– Ce nu e bine? – întrebă Iura nemulțumit. – Acești „rude”, ca să le zic așa, au împrumutat sume considerabile! Și au scris cu mâna lor recipise! Iar acum noi avem nevoie de bani!
– Dar de ce așa? – spuse Catinca și-și feri privirea. – Se putea și altfel!
– Să-i iert? – râse Iura. – Asemenea sume nu se iartă! Și nici nu se uită!
– Ei, Iura! – Catinca îl privi cu blândețe.
– Ce, Iura? – începu el să se înfurie. – Afacerea mea a dat faliment! Și nu doar faliment, ci cu datorii uriașe! Mi-au luat și permisul de conducere până nu achit datoriile! Da, m-am angajat. Pe optzeci de mii! Dar jumătate îmi iau pentru datorie! Și cât o să trăim noi doi din patruzeci de mii?
Tăcerea s-a așternut peste masă. Farfuriile abia atinse, paharele neterminate și fețele roșii de rușine și mânie alcătuiau un tablou greu de privit. Iura respira greu, ca un om care și-a spus, în sfârșit, tot ce l-a apăsat ani de zile.
Pentru prima dată, rudele nu mai păreau sigure pe ele. De obicei, mesele de familie se terminau cu glume pe seama lui, cu reproșuri mascate că „nu ajută destul”, că „banii vin și pleacă, dar sângele rămâne”. De data asta însă, sângele se făcuse amar.
– Ascultați-mă bine, – ridică Iura vocea. – Eu n-am cerut nimic ce nu mi se cuvine. N-am venit să vă iau casele, nici pâinea de pe masă. V-am cerut doar să vă respectați cuvântul. La noi, la români, cuvântul dat e mai sfânt decât hârtia. Dar voi ați uitat asta.
Soacra tresări. Era crescută într-o familie unde „vorba bărbatului” se respecta, iar acum se simțea prinsă cu mâța-n sac. Fratele, Slavic, se înroși și mai tare, amintindu-și cum odinioară tatăl lor îi spunea: „Un bărbat care nu-și plătește datoriile nu e bărbat, e doar o umbră.”
– Și știți ce-i cel mai trist? – continuă Iura, sprijinindu-se de spătarul scaunului. – Că nu doar banii s-au pierdut. S-a pierdut încrederea. Iar încrederea, odată spartă, nu se mai lipește.
Mătușa Lenuța își șterse ochii cu colțul baticului. Îi venea în minte chipul surorii sale, mama lui Iura, cum repeta mereu: „Fiule, nu lăsa pe nimeni să-ți calce în picioare munca. Cine nu respectă banul, nu respectă nici omul.”
– Eu nu vreau să rup legături, – adăugă Iura mai blând, dar ferm. – Dar nici nu voi mai accepta să fiu luat de prost. În sat, când un om împrumută de la altul, se strâng bărbații la crâșmă și dau mâna peste masă. Dacă minți, toată lumea află, și te faci de rușine. Eu n-am vrut să vă fac de rușine. Dar poate asta meritați.
În aer plutea mirosul greu al fripturii răcite. Liniștea devenise apăsătoare. Doar ceasul din perete bătea, amintindu-le tuturor că timpul trece și că niciunul dintre ei nu mai e copil.
Catinca îl privi lung, cu lacrimi în ochi. Îl iubea, dar se temea de cât de mult se schimbase. Totuși, în adâncul sufletului știa că avea dreptate. Cât timp el muncea și ceilalți trăiau pe spatele lui, se prăbușea nu doar afacerea, ci și căsnicia lor.
– Iura… – șopti ea. – Poate că, într-adevăr, trebuia să vorbești mai devreme.
El o atinse ușor pe mână. – Mai bine târziu decât niciodată.
Din colțul mesei, Slavic izbucni: – Bine! O să-ți dau banii! Nu știu cum, dar îi voi da! Dar să nu mai aud vorbe că „nu sunt bărbat”.
– Așa te vreau, frate! – spuse Iura, cu un zâmbet obosit. – Nu pentru mine, pentru tine să o faci.
Soacra și socrul schimbau priviri neliniștite. Știau că Iura are dreptate. Și, deși cu greu, înțelegeau că vremea în care se ascundeau după pretexte a trecut.
Mătușa Lenuța suspină adânc. – O să văd ce pot face. Poate vând apartamentul fetei. Numai să nu mă târâi prin tribunale…
– Atunci să începem cu asta, – încuviință Iura. – Nu vreau scandal, vreau dreptate.
În clipa aceea, fiecare dintre ei simți că ceva s-a schimbat definitiv. Nu mai era vorba doar de bani, ci de demnitate, de curajul de a privi adevărul în față.
Și, pentru prima dată după mulți ani, Iura simți că inima i se ușura. Nu știa cum va fi mâine, dar știa că a pus temelie pe adevăr. Și asta, în cultura românească, însemna începutul unei noi vieți – cu mai puține mese zgomotoase, dar cu mai multă liniște în suflet.