— Țin minte… — a început Rosa încet, cu vocea tremurând. — Era noapte. Totul ardea. Cineva m-a luat în brațe, apoi am simțit frigul. Ploua. După aia… doar întuneric. Când m-am trezit, eram într-un pat mic, la un orfelinat din București.
Elena a închis ochii. Inima îi bătea nebunește. Cuvintele femeii îi sfâșiau sufletul, pentru că fiecare detaliu corespundea cu noaptea care îi bântuia coșmarurile de decenii întregi.
— Ți-au spus ceva despre familia ta? — a întrebat ea, încercând să-și păstreze calmul.
— Nu, doamnă. Mi-au zis doar că m-au găsit lângă o casă arsă. Nu mai era nimeni acolo. Credeau că părinții mei au murit.
Elena a început să plângă în tăcere. Fiecare lacrimă cădea ca o mărturie a durerii purtate prea mult timp.
— Aveai… aveai o mică cicatrice pe umăr, ca o stea? — a întrebat ea, cu vocea abia auzită.
Rosa s-a uitat mirată. Și-a dat jos bluza de pe un umăr, arătând o mică urmă, exact acolo.
Elena a dus mâna la gură și a izbucnit în plâns. Nu mai era nicio îndoială.
Rosa a rămas nemișcată, neînțelegând.
— Ce se întâmplă, doamnă? — a întrebat speriată.
Elena s-a ridicat, a venit aproape și a șoptit printre lacrimi:
— Tu ești fiica mea, Rosa… ți-am pierdut urma în noaptea incendiului. Am crezut că ai murit.
Rosa a rămas încremenită. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar corpul refuza să reacționeze.
— Nu… nu se poate… eu… eu am fost toată viața o femeie simplă… — bâigui ea.
Elena i-a luat mâinile tremurânde și i le-a strâns la piept.
— Nu contează. N-ai fost niciodată pierdută cu adevărat. Dumnezeu te-a ascuns ca să te aducă înapoi la mine acum.
Rosa a izbucnit în plâns. Două vieți, două destine, se întâlneau după 25 de ani de suferință.
Cele două s-au îmbrățișat, iar tăcerea care le-a înconjurat era mai puternică decât orice cuvânt.
Când au ieșit din salon, invitații priveau uimiți scena. Elena a ridicat capul și a spus tare, cu voce plină de emoție:
— Vă prezint fiica mea.
Un murmur a cuprins încăperea. Nimeni nu mai îndrăznea să vorbească. Doar aplauzele discrete ale celor din jur se auzeau, ca un ecou al destinului împlinit.
Presa a scris despre „miracolul” de la balul caritabil, dar pentru Elena și Rosa nu era vorba de o poveste pentru ziare. Era dovada vie că iubirea adevărată nu moare, nici când timpul și suferința încearcă s-o ascundă.
Mai târziu, în liniștea vilei din Snagov, Elena i-a arătat fiicei poze vechi, haine de bebeluș, jucării păstrate cu sfințenie. Rosa le atingea cu venerație, ca pe amintiri dintr-o altă viață.
— Am trăit să te găsesc, mama… — a spus ea în șoaptă.
Elena i-a mângâiat părul și i-a zâmbit printre lacrimi.
— Nu te-am pierdut niciodată, draga mea. Doar te-am visat prea mult timp.
Și în noaptea aceea, pentru prima dată după 25 de ani, două suflete au adormit împăcate, sub același acoperiș, știind că dragostea, oricât de încercată ar fi, găsește mereu drumul spre casă.