Am stat acolo minute bune, cu mâinile strânse în poală, ascultând cum frigiderul cel nou bâzâia încet în bucătărie. Mi se părea că îmi râde în față. Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi, dar le-am înghițit. Nu plânsesem nici când mi-a murit soțul. Nu aveam de gând să plâng acum pentru niște etichete galbene.
M-am ridicat încet și m-am uitat în oglindă. Fața mea obosită, cu riduri adânci și cearcăne, părea a unei femei care și-a dat toată viața pentru ceilalți și a uitat de ea. M-am întrebat în tăcere: Când a devenit binele meu o povară pentru ei?
A doua zi, am plecat la spital mai devreme decât de obicei. Nu am spus nimic. Pe drum am trecut pe la o florărie și am cumpărat un buchet mic de garoafe roșii, florile preferate ale soțului meu. Le-am pus la poarta spitalului, lângă crucea lui. „Ajută-mă să nu-mi pierd răbdarea, dragule”, am șoptit.
Când m-am întors acasă seara, am știut exact ce aveam de făcut.
În tăcere, am scos toate alimentele din frigiderul meu. Le-am pus frumos în pungi, le-am dus la un adăpost pentru bătrâni din cartier. Acolo, o femeie mi-a zâmbit cu ochii umezi: „Mulțumim, doamnă, de mult n-am mai avut carne și iaurt.” Am simțit o căldură în suflet pe care nu o mai simțisem de mult.
Când m-am întors, casa era goală. Veronica și Dănuț plecaseră undeva. Am scos un marker și câteva foi albe. Pe fiecare obiect mare din casă — pe televizor, pe canapea, pe masa din sufragerie — am lipit câte o hârtie:
„Cumpărat din salariul meu.”
„Plătit în rate de mine.”
„Curățat și întreținut de mine.”
Pe frigiderul cel nou, am lipit o hârtie mare, scrisă cu litere negre:
„Pentru cei care nu știu ce înseamnă recunoștința.”
A doua zi dimineață, când au coborât în bucătărie, am fost acolo. Veronica s-a oprit brusc, cu fața palidă. „Ce-i asta?”, a întrebat.
„E un mic experiment”, am zis. „Ca să vedeți cât de ușor e să pui o etichetă pe tot ce nu-ți aparține.”
Dănuț a încercat să spună ceva, dar i-am făcut semn să tacă. „Vă dau o lună să vă găsiți un loc al vostru. Cu chirie, cu frigiderul vostru, cu mâncarea voastră. Aici e casa mea, și nu o să mai accept să fiu tratată ca o chiriașă.”
A rămas tăcere. Veronica a vrut să plece furioasă, dar lacrimile i-au scăpat înainte să ajungă la ușă.
„Nu trebuia să ajungem aici”, a spus încet. „Doar că… m-am simțit invadată.”
Am oftat. „Eu am crescut un copil singură, cu trei ture de noapte și fără să mă plâng. N-am avut luxul să mă simt ‘invadată’. Doar am fost recunoscătoare că am un acoperiș deasupra capului.”
În zilele care au urmat, casa a redevenit liniștită. Veronica a început să mă salute dimineața, cu o voce moale. Dănuț a început să-și caute de lucru mai serios.
Când au plecat, la sfârșitul lunii, mi-au lăsat o scrisoare pe masă. În ea scria: „Ne pare rău. Ai avut dreptate. N-am știut ce înseamnă munca și sacrificiul până nu am fost nevoiți să le facem singuri.”
Am plâns atunci, dar nu de durere. Ci de ușurare.
Mi-am făcut o cafea, am deschis frigiderul meu vechi și am zâmbit. Era gol, dar curat. Și, pentru prima dată după mult timp, era doar al meu.