Ochii ei umezi l-au privit pe fiul său, iar buzele i s-au mișcat ușor.
Dar niciun cuvânt nu a ieșit.
Viniciu a simțit cum i se strânge inima. Știa că mama lui nu mințea niciodată, dar tăcerea aceea… tăcerea spunea mai mult decât orice explicație.
Rosa, tremurând, a încercat să vorbească.
— Domnule, eu am văzut… doamna era pe margine, iar doamna Viviana… a împins-o.
Viviana a râs scurt, cu un ton nervos.
— Te rog, Rosa, tu chiar crezi că aș face așa ceva? Poate a alunecat singură.
Viniciu s-a ridicat încet. Privirea lui, rece și tăioasă, s-a oprit asupra soției.
— De ce e bastonul acolo, la trei metri de ea? Și de ce e mama udă, dacă doar o „ajutai”?
Viviana a încercat să zâmbească din nou, dar colțurile gurii i s-au lăsat.
— Viniciu, te rog, nu începe. N-ai idee cât de greu e să trăiești cu o femeie care te insultă zilnic, care îți cere atenție ca un copil.
— Destul! — vocea lui a tăiat aerul ca o lamă.
— Nu mai scoate un cuvânt.
A mers spre mama lui și a ajutat-o să se ridice.
— Mamă, mergem la spital.
— Nu e nevoie, dragul meu — a spus ea abia auzit. — Vreau doar să plec de aici… să nu o mai văd.
Viniciu a făcut semn Rosei să aducă geanta bătrânei.
Viviana a rămas pe loc, înmărmurită.
Pentru prima dată, părea că pierde controlul.
Când mașina s-a îndepărtat, femeia s-a prăbușit pe un șezlong, privind spre piscină.
Apa era liniștită, dar în oglinda ei albastră se vedea chipul unei femei care știa că și-a săpat singură groapa.
În zilele următoare, zvonurile s-au răspândit repede.
Vecinii vorbeau că doamna Antonia s-a mutat la o pensiune pentru vârstnici din Sinaia, unde era tratată ca o regină.
Iar Viniciu… nu s-a mai întors acasă.
Viviana a încercat să-l sune, să-i scrie, dar telefonul rămânea tăcut.
Într-o dimineață, a primit o scrisoare.
Era scurtă, cu scrisul lui.
„Nu pot să trăiesc lângă cineva care își ridică mâna asupra mamei mele. Casa, mașina și tot ce ai sunt ale tale. Eu aleg liniștea. Viniciu.”
Scrisoarea i-a căzut din mâini.
Pentru prima dată, tăcerea din vila luxoasă i s-a părut asurzitoare.
Piscina din curte părea acum un monstru adormit, iar fiecare bătaie de vânt o făcea să tresară.
Într-o seară, a mers la marginea apei și s-a privit în oglinda ei tremurătoare.
Fața frumoasă, dar goală, îi amintea că bogăția nu poate cumpăra respectul sau dragostea.
Și în timp ce stelele se reflectau în valurile ușoare, Viviana a înțeles ceva ce nici banii, nici luxul, nici orgoliul nu i-ar fi putut arăta:
că răul făcut din mândrie se întoarce mereu, chiar dacă trece o vreme.
Apoi a luat bastonul doamnei Antonia, rămas uitat în colțul terasei, și l-a așezat lângă piscină.
Un gest mic, dar sincer — ca o cerere tăcută de iertare.
Apa a rămas nemișcată, dar undeva, în adâncul serii, părea că liniștea fusese, în sfârșit, împăcată.