Într-o dimineață friguroasă de martie, Sebastian a intrat în atelierul „Inimă de oțel” cu pași grei și privirea arogantă a unui om care nu e obișnuit să audă „nu se poate”.
În spatele lui, 20 de ingineri în salopete curate îl urmau ca o armată. În mijlocul curții, trona un camion uriaș, nou, de câteva sute de mii de lei, care refuza să pornească de trei zile.
Margareta, cu părul prins neglijent sub o șapcă murdară de ulei, și-a șters mâinile pe o cârpă și s-a apropiat.
— Bună dimineața, a zis ea calm. Cu ce pot ajuta?
Sebastian a ridicat o sprânceană, uitându-se peste ea ca la un obiect neimportant.
— Fetițo, nu e nevoie de tine aici. Camionul ăsta a fost deja verificat de 20 de specialiști. Dacă ei n-au reușit, nu o să reușești tu.
Margareta a tăcut. A privit camionul, apoi s-a apropiat încet, punând mâna pe aripa metalică rece.
— Pot să încerc totuși? a întrebat ea, cu vocea blândă, dar hotărâtă.
Râsete au izbucnit printre ingineri. Sebastian a dat din cap, plictisit.
— Încearcă, dar să nu spui că nu te-am avertizat.
Fata s-a urcat în cabină. A închis ochii. Motorul părea să-i vorbească. A ascultat sunetul slab al electromotorului, a coborât și s-a aplecat sub capotă.
Cu mișcări sigure, a scos o cheie de 17 și a început să lucreze. Unul dintre ingineri s-a uitat la ea curios.
— Ce face? a întrebat.
— Pierde timpul, a spus Sebastian disprețuitor.
Dar în cinci minute, Margareta s-a ridicat, a urcat din nou în cabină și a învârtit cheia.
Motorul a pornit la prima încercare, răsunând puternic în tot cartierul.
Toți au rămas muți.
Sebastian a încremenit, privind-o fără să creadă. Fata a coborât, și-a șters fruntea și a spus simplu:
— Nu era mare lucru. Un senzor prost montat.
Unul dintre ingineri a izbucnit în aplauze. Apoi toți ceilalți.
Sebastian s-a simțit mic. Umilit. Însă, pentru prima dată în mult timp, a simțit și altceva: respect.
S-a apropiat de ea și i-a întins mâna.
— Domnișoară, recunosc… nu am mai văzut așa ceva. Vrei să lucrezi pentru mine?
Margareta a zâmbit. A privit în jur, spre pereții murdari ai atelierului moștenit de la bunicul ei.
— Nu, domnule Munteanu. Eu nu lucrez pentru nimeni. Eu lucrez cu oamenii.
Sebastian a rămas fără cuvinte.
Povestea ei s-a răspândit în tot orașul. În câteva zile, atelierul „Inimă de oțel” era plin de clienți care voiau să fie reparați de „fata care ascultă motoarele”.
Și așa, într-o lume în care mulți încă o priveau de sus, Margareta a demonstrat că talentul și curajul nu au gen, vârstă sau avere.
Că uneori, e nevoie doar de cinci minute pentru ca viața să se schimbe pentru totdeauna.