S-a uitat la el, apoi la ceas. Mai avea doar o oră până la îmbarcare. Dacă îl ajuta, risca să piardă avionul. Dacă îl lăsa acolo, conștiința n-ar fi lăsat-o în pace.
— Haideți, sprijiniți-vă de mine, — i-a spus hotărâtă. — O să ajungem împreună.
Victor a clipit surprins, dar n-a protestat. S-a sprijinit de brațul ei, și au pornit încet pe trotuar, către stația de taxi. Ana a făcut semn primului șofer liber, explicându-i grăbită că trebuie să ajungă la aeroport cât mai repede.
Pe drum, Victor îi povestea printre oftaturi că se întorsese recent în România după mulți ani petrecuți afară. Voia să-și vadă mama bolnavă, dar afacerile îl țineau departe. Ana îl asculta cu compasiune, fără să știe că lângă ea stă un om extrem de influent, obișnuit ca toți să-l servească, nu să-l ajute.
La aeroport, bărbatul a încercat să-i mulțumească oferindu-i bani. Ana a zâmbit și a dat din cap.
— Nu e nevoie, domnule. A fost doar o mână de ajutor.
A alergat apoi spre ghișeul de check-in, dar era prea târziu — poarta se închisese. A rămas acolo, cu valiza lângă ea, simțind cum inima i se strânge.
Victor, care între timp o urmărea din scaunul cu rotile oferit de personalul aeroportului, a văzut scena. A făcut un semn discret unei angajate, iar la câteva secunde o voce a anunțat la difuzor că zborul va fi întârziat din motive tehnice.
Ana a ridicat privirea, surprinsă. Când s-a uitat spre Victor, el doar i-a făcut cu ochiul.
— Se pare că norocul ține cu cei buni, — i-a spus el, zâmbind.
În avion, locurile lor erau alăturate. Au vorbit tot drumul — despre viață, despre oameni, despre cât de greu e să mai găsești bunătate sinceră. Când au aterizat, Victor a insistat să o ducă el la prietena ei. Pe drum, i-a mărturisit că este proprietarul companiei aeriene și că fără gestul ei, probabil ar fi ratat și el acel zbor important.
Ana a rămas fără cuvinte.
— Nu contează cine sunteți, domnule, — i-a spus ea simplu. — Mie mi-a păsat doar că erați om și aveați nevoie de ajutor.
Victor a zâmbit din nou, privindu-o cu o căldură rară. Apoi i-a oferit o carte de vizită, rugând-o să-l sune dacă va avea vreodată nevoie de ceva.
Peste câteva luni, Ana a primit o scrisoare elegantă, cu sigla unei mari companii. Înăuntru era o invitație la o gală caritabilă, însoțită de un bilet de avion dus-întors și un mesaj scurt:
„Pentru cea care m-a învățat că bunătatea nu cere recompensă.”
Ana a zâmbit. A privit cerul prin fereastra micii sale case și a șoptit:
— Uneori, binele se întoarce în cele mai neașteptate feluri.
Și, cu inima ușoară, a început să-și pregătească din nou valiza.