Ion a rămas nemișcat, cu plicul în mână, în timp ce toți oaspeții se uitau când la el, când la mine. O liniște grea s-a lăsat peste sală. Câteva femei au lăsat lingurițele jos, rușinate parcă în locul lui.
Eu m-am întors spre orchestră și am spus, cu un zâmbet blând:
— Continuați, vă rog. Avem o petrecere de terminat.
Am luat un pahar de vin și am ridicat privirea spre oamenii care, cu doar cinci minute înainte, ne aplaudaseră ca pe un cuplu model.
— Vă mulțumesc că ați venit, am spus. Viața merge înainte. Uneori, chiar mai frumoasă decât a fost vreodată.
Am părăsit sala cu pași liniștiți, simțind pentru prima dată în ani de zile că respir cu adevărat. Afară, aerul rece al serii mi-a mângâiat obrajii. M-am uitat spre cer și am șoptit în gând: „Gata, Elena. Ai terminat cu lacrimile.”
În mașină, plicul lui Ion îmi revenea mereu în minte. Nu era un simplu gest. Înăuntru era certificatul de divorț deja semnat, actele casei trecute pe numele meu și o scrisoare de la avocat. De luni de zile știam de Sofia. Am tăcut, am privit, am așteptat. Nu pentru răzbunare, ci pentru momentul în care demnitatea mea va vorbi în locul meu.
Când am ajuns acasă, mi-am scos pantofii și m-am așezat în bucătărie, în liniște. Locul acela fusese martorul a mii de cine, de discuții, de vise. Acum, totul părea altfel. Curat. Nou.
În zilele care au urmat, telefoanele nu mai conteneau. Prietenele mă sunau, unele plângând, altele furioase. „Cum ai putut fi atât de calmă?”, mă întrebau. Le răspundeam mereu la fel:
— Pentru că nu mai trăiesc din reacții. Trăiesc din alegeri.
Am vândut casa din oraș și m-am mutat într-un sat liniștit de lângă Piatra Neamț. Mi-am cumpărat o căsuță albă, cu un gard mic și o grădină plină de lavandă. În fiecare dimineață beau cafeaua privind munții și zâmbesc. Nu pentru că am câștigat. Ci pentru că m-am regăsit.
Ion? Am auzit că Sofia l-a părăsit după doar un an. Poate pentru alt „viitor” pe care credea că-l merită. Eu n-am mai simțit nici milă, nici satisfacție. Doar liniște.
Într-o seară, am găsit într-o cutie veche o fotografie cu noi, tineri, zâmbind la început de drum. Am privit-o câteva clipe, apoi am pus-o la loc. Am învățat că unele povești nu se termină cu ură, ci cu eliberare.
Astăzi, când oamenii mă întreabă dacă mi-e dor de viața de dinainte, le spun adevărul simplu:
— Mi-e dor doar de femeia care am fost, nu de omul de lângă ea.
Pentru că uneori, cea mai mare victorie nu e să-l pierzi pe cel care te-a trădat, ci să te recâștigi pe tine.
Iar eu, într-o singură seară, am făcut exact asta.