Simțeam cum o căldură ciudată îmi urcă pe șira spinării. Inima îmi bătea tare, de parcă voia să-mi sară din piept. Am încercat să respir adânc, dar aerul din cameră părea greu, aproape sufocant. M-am sprijinit de marginea patului, privind flaconul care încă tremura ușor, ca și cum lichidul din el ar fi fost viu.

În oglinda de pe perete am zărit o lumină verzuie care-mi dansa pe piele. M-am apropiat și am încremenit. Ochii mei… nu mai erau căprui, ci străluceau într-o nuanță rece, de smarald. Mi s-au tăiat picioarele. Ce naiba se întâmpla cu mine?

Am vrut să țip după Radu, dar vocea mi s-a stins în gât. În locul vorbelor, un șuierat straniu mi-a scăpat printre buze. M-am speriat și am căzut în genunchi. În clipa aceea, ușa s-a deschis brusc și Radu a intrat.

— Elena?! Ce s-a întâmplat?

M-am uitat la el, dar ochii lui s-au mărit de spaimă.
— Ce-i cu tine?!

Am ridicat mâna tremurând, încercând să-i explic, dar el a făcut un pas înapoi, alb ca varul. Am fugit la oglindă. Pielea mea părea ușor sidefată, iar venele îmi sclipeau verzui, ca niște fire de lumină.

— E din cauza băuturii… — am șoptit, abia reușind să vorbesc.

Radu s-a apropiat și m-a cuprins în brațe.
— Ce băutură?

Atunci i-am arătat flaconul. L-a luat, l-a privit la lumină și s-a încruntat.
— Asta e rețeta bunicii. Zicea mereu că vine din „vremea când femeile se apărau singure”. Dar… n-am crezut-o niciodată.

Am simțit cum o forță străină îmi curge prin vene. Nu era durere, ci o putere ciudată. Am atins ușor brațul lui Radu și, pentru o clipă, am văzut în minte chipul bunicii lui, zâmbind.

— Nu te teme… — i-am spus. — Nu cred că e ceva rău.

Noaptea aceea a fost lungă. N-am dormit. Lichidul verde părea că își face loc în fiecare celulă din mine. Dimineața, m-am trezit plină de energie, de parcă aș fi renăscut.

Când am ieșit în curte, am atins o floare ofilită. În câteva secunde, tulpina s-a îndreptat, iar petalele au căpătat culoare. Am rămas fără cuvinte.

În zilele ce au urmat, am început să simt lucruri pe care nu le mai simțisem niciodată: energia oamenilor, gândurile lor ascunse, durerile din suflete. Puteam să alin, să vindec, dar și să simt răul din alții.

Radu mă privea uimit, uneori speriat, dar mă iubea mai mult ca oricând. A spus că poate bunica știa ce face, că poate darul ei nu era un blestem, ci o moștenire.

Și așa am aflat că femeile din familia lui aveau, de generații, o putere pe care o ascundeau. Licoarea verde nu era o otravă, ci un legământ. O chemare.

De atunci, viața mea nu a mai fost la fel. Nu mai puteam fi doar o femeie obișnuită, dar, în schimb, am primit ceva neprețuit — puterea de a aduce binele acolo unde era întuneric.

Și, în fiecare seară, când privesc flaconul gol pe noptieră, simt că bunica lui Radu veghează asupra noastră. Iar eu știu acum că fericirea nu vine din întâmplare… ci din curajul de a accepta ceea ce nu înțelegi pe deplin.