Ana simțea că aerul din cameră se subțiază.

— Cum adică i-ați dat-o?! — vocea i s-a ridicat fără voie, tremurând.

Valentina s-a ridicat în picioare, încercând să-și păstreze autoritatea.
— Liniștește-te. Era firesc. Mihai are familie, copii. Tu oricum trăiești modest, n-ai nevoie de atâta.

Notarul a ridicat privirea, surprins.
— Doamnă, îmi pare rău, dar nu aveați dreptul să dispuneți de bunurile moștenite de altcineva.

Mihai s-a înroșit până în urechi.
— Mamă, ți-am spus că nu trebuia…

— Taci! — a tăiat-o Valentina. — Totul se poate rezolva. Ana e fată de treabă, ne va înțelege.

Ana s-a ridicat încet.
— Nu, mamă, nu mai sunt fata care tăcea mereu ca să nu te superi. Bunica mi-a lăsat ceva nu pentru bani, ci pentru că am fost acolo când avea nevoie. Asta nu pot lăsa să fie călcat în picioare.

În tăcerea care a urmat, se auzeau doar ticăiturile ceasului de perete.
Notarul și-a dres vocea:
— Vă sfătuiesc să nu faceți pași necugetați. Dacă bunurile au fost deja vândute sau donate, se poate ajunge la un proces serios.

Valentina s-a prăbușit pe scaun, cu mâinile tremurând.
— Eu n-am vrut rău, doar… Mihai mereu a fost mai aproape de mine.

Ana o privea fără ură, dar și fără milă.
— Știu, mamă. Ți-a fost mereu mai drag. Dar acum trebuie să repar ce s-a stricat.

În următoarele săptămâni, Ana a bătut drumurile între notar, poliție și avocați. S-a dovedit că o parte din bani fusese deja mutată pe contul lui Mihai, iar apartamentul era în curs de vânzare.

Când s-au întâlnit din nou în biroul notarului, Mihai părea obosit.
— Ana, îmi pare rău. Nu trebuia să accept. Mama m-a rugat și n-am avut curaj s-o refuz.
— Nu pe mine m-ai nedreptățit, — i-a spus Ana liniștit. — Pe bunica. Ea ți-a dat tot ce putea, dragostea ei.

Notarul a confirmat că actele erau clare. Ana a decis să nu ceară înapoi fiecare leu, dar a oprit vânzarea casei.
— Acolo am crescut, acolo miroase a ea, — a spus, semnând hotărât.

După câteva luni, a transformat casa bunicii într-un loc de liniște pentru copii săraci din sat. A scris pe poartă o placă simplă: „Casa Mariei — pentru cei care au nevoie de căldură”.

Când mama ei a aflat, a izbucnit în plâns.
— Iartă-mă, Ană… N-am înțeles niciodată ce înseamnă cu adevărat moștenirea.

Ana a zâmbit, privindu-și mama.
— Moștenirea adevărată nu e în bani, mamă. E în ceea ce lăsăm oamenilor din jur.

Și pentru prima dată după mult timp, în casa aceea s-a auzit din nou râsul sincer al unui copil — semn că sufletul bunicii își găsise în sfârșit liniștea.