Adevărul era că voiam să am grijă, în sfârșit, de mine.

Am luat un autobuz spre un sat liniștit, la marginea unui lac. N-aveam un plan clar, dar simțeam, pentru prima dată după mulți ani, că respirasem din nou. Mirosul de iarbă udă, de lemn vechi și de fum de la sobele oamenilor mă făcea să simt că aparțin lumii, nu unei bucătării în care eram doar o umbră.

Mi-am găsit o cameră mică, într-o casă bătrânească, la o femeie pe nume Măria. Avea o grădină cu flori și doi câini leneși care se tolăneau la soare. Mi-a spus:
— Dacă vrei, poți sta aici cât dorești. Plătești cât poți, cât simți.

Am zâmbit. A fost prima dată când cineva îmi spusese „cât simți”.

Zilele au început să curgă altfel. Dimineața mergeam în piață, cumpăram roșii, ceapă și mărar, iar după-amiaza coseam fețe de pernă pe care le vindeam la târgul de duminică. Nu era mult, dar simțeam că banii erau câștigați cu demnitate.

Uneori, mă uitam la lac și mă gândeam la Mihai. La cum l-am ținut în brațe în prima zi de școală, la hainele rupte pe care le coseam pe ascuns ca să nu-l fac de rușine în fața copiilor. Și mă întrebam unde se pierduse băiatul acela bun.

Într-o seară, am primit un telefon. Era Mihai. Vocea lui tremura.
— Mamă… unde ești? Te rog, întoarce-te. Denisa… a plecat.

Am tăcut. În mine s-au amestecat durerea și o ciudată liniște.
— Nu, Mihai. Nu mă mai întorc. E timpul să trăiesc și eu, nu doar să supraviețuiesc.

La capătul firului, am auzit doar suspine.
— Iartă-mă, mamă…

Am închis încet, privind spre apus. Cerul se colora în nuanțe de portocaliu și roșu, iar lacul părea să ardă în tăcere.

În zilele care au urmat, oamenii din sat au început să mă cunoască. Le spuneau „Tanti Lenuța de la lac”. Am ajuns să gătesc pentru copii săraci, să le povestesc basme, să râdem împreună. În ochii lor, am găsit recunoștința pe care o căutasem toată viața.

Din banii moștenirii, am cumpărat o căsuță mică, cu acoperiș de țiglă și gard din lemn. Am plantat flori în curte și am pus o bancă sub un nuc bătrân. În fiecare seară, mă așez acolo cu o cană de ceai, ascultând greierii.

Uneori, Mihai vine să mă vadă. Nu mai vorbește mult, dar ochii lui spun totul. Își aduce băiatul, care aleargă prin curte și strigă: „Bunico, fă-mi clătite!” Și eu râd. Râd sincer, așa cum n-am mai făcut-o de ani de zile.

Am învățat că uneori trebuie să pleci ca să te regăsești.
Că dragostea nu se măsoară în sacrificii tăcute, ci în liniștea sufletului tău.

Și că, indiferent câți ani ai, nu e niciodată prea târziu să-ți iei viața înapoi.