…eu nu sunt doar un fotograf. Sunt fiul femeii pe care ați salvat-o în urmă cu douăzeci de ani.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am recitit rândurile de câteva ori, dar literele începeau să se amestece. În spatele fotografiei era o adresă scrisă mărunt.

Mi-a luat câteva zile să-mi fac curaj. Mă frământam zi și noapte: cine era el cu adevărat? Cum putea fi fiul acelei femei?

Am mers la adresa din plic. Era o casă modestă, cu o curte plină de flori. M-a întâmpinat o femeie în vârstă, sprijinită într-un baston. Când m-a văzut, a început să plângă.

— Dumneavoastră… sunteți Elena, nu-i așa? m-a întrebat.

Am dat din cap, confuză.

— Sunt mama lui Radu. Acum douăzeci de ani, m-ați ajutat să scap dintr-un incendiu. Eram singură, speriată… Dumneavoastră m-ați scos afară. El era atunci doar un copil. A crescut cu povestea dumneavoastră.

Am simțit cum mi se umezesce privirea. Femeia a continuat:

— Mi-a spus că vrea să vă găsească, dar să nu vă sperie. Că vrea să vă arate cât de mult înseamnă pentru el curajul și bunătatea dumneavoastră.

Am privit în jur și am zărit pe perete fotografia mea din hotel, înrămată. Sub ea, un bilețel: „Pentru cea care m-a învățat că nu e niciodată prea târziu să trăiești.”

Am simțit un nod în gât. Nu mai era vorba despre o noapte de pasiune, ci despre o lecție de viață. Radu nu venise să mă seducă, ci să-mi redea ceva ce pierdusem demult — încrederea că viața încă are surprize.

Am început să plâng în hohote, dar erau lacrimi de eliberare. M-am simțit din nou vie. În acea clipă, femeia mi-a luat mâinile în ale ei:

— Știți, dragă mea, bătrânețea nu e o pedeapsă. E o a doua șansă, dacă o primești cu inima deschisă.

După acea întâlnire, am început să ies mai des. Mă duceam în oraș, la teatru, la cafenea, la muzeu. Radu mă vizita din când în când, îmi arăta fotografiile lui și îmi povestea despre locurile în care mergea. Între noi nu mai era atracția aceea tulbure, ci o afecțiune curată, ca între două suflete care s-au regăsit.

Într-o seară, mi-a adus un album. Pe copertă scria: „Curajul de a fi viu”. Înăuntru erau portrete ale bătrânilor din sate, oameni simpli, dar cu ochii plini de lumină. Pe ultima pagină, fotografia mea. Sub ea, o frază:
„Aceasta este Elena, femeia care m-a învățat că nu există vârstă pentru frumusețe.”

Atunci am înțeles. Noaptea aceea, care părea o greșeală, fusese de fapt un dar.

Am închis albumul, am zâmbit și am privit spre apus. Cerul era roșu, cald, ca vinul din acea seară de demult. M-am simțit împăcată.

Pentru prima dată după moartea soțului meu, am simțit că viața nu s-a terminat — doar a început altfel. Cu mai multă liniște, mai multă înțelepciune și, mai ales, cu mai mult curaj.

Pentru că, da, la șaizeci și cinci de ani, poți încă să te îndrăgostești de viață.