Olivia a frânat brusc și a rămas nemișcată. Respira greu, iar mâinile îi tremurau pe volan. Simon s-a uitat înapoi, atent, până când zgomotul motoarelor s-a pierdut în depărtare.

— „Cred că am scăpat,” a spus el încet, trăgând aer adânc în piept.

Olivia nu putea vorbi. Lacrimile îi curgeau fără să-și dea seama. Nu de durere. De șoc. De recunoștință. De frica aceea care te lovește abia după ce pericolul a trecut.

— „Cine ești, de fapt?” a întrebat ea, privind în oglindă.

El a zâmbit pentru prima dată. Un zâmbet scurt, obosit, dar sincer.
— „Un om care a pierdut totul, dar care n-a uitat cum e să ajuți.”

Tăcerea dintre ei a fost grea. Mașina mergea încet pe un drum de țară, printre copaci goi și case vechi. Din depărtare, se auzea un câine lătrând.

— „Știi,” a spus Olivia, „nimeni n-a ridicat vreodată mâna la mine. Dar cred că n-am fost niciodată atât de recunoscătoare pentru o palmă.”

Simon a râs scurt.
— „Viața are felul ei ciudat de a-ți da lecții. Uneori, îți dă o palmă ca să te trezești.”

Olivia a zâmbit. În sfârșit. Pentru prima dată după ore întregi, zâmbetul i-a fost real. A simțit o liniște ciudată, ca și cum tot haosul din jur se topise într-un moment de claritate.

Au ajuns într-un sat mic, cu drumuri pline de noroi și oameni care se uitau mirați la SUV-ul zgâriat. Simon i-a spus să tragă lângă o casă cu poartă albastră.

— „Aici e sigur,” a spus el.

Din casă a ieșit o femeie bătrână, cu basma pe cap și mâinile pline de făină.
— „Simon! Unde-ai fost, măi băiete?”

Olivia s-a uitat la el surprinsă.
— „Ești de aici?”
— „Am fost. Până n-am mai avut nimic.”

Bătrâna a deschis poarta, iar din curte se simțea miros de pâine caldă. Olivia a coborât tremurând și a privit în jur. Era liniște. Aici, lumea mergea mai departe fără telefoane, fără camere, fără zgomot.

Simon a luat o bucată de pâine și a pus-o în mâna ei.
— „Mănâncă. Ai nevoie.”

Ea a mușcat încet, simțind gustul simplu și bun. Lacrimile i-au revenit în ochi.
— „De ce m-ai salvat?”
El a ridicat privirea spre cer.
— „Pentru că, uneori, Dumnezeu trimite ajutorul în haine murdare. Ca să-ți amintească să vezi mai adânc decât aparențele.”

Olivia l-a privit lung. Într-o lume plină de bani, faimă și zgomot, un om al străzii fusese singurul care o văzuse cu adevărat.

Câteva zile mai târziu, știrile încă vorbeau despre atac. Despre misterul bărbatului care a salvat-o. Dar Olivia nu a mai vrut să dea interviuri. A renunțat la apariții, la imagine, la lux.

Și într-o zi, a fost văzută din nou — pe același drum de țară, cu un coș de cumpărături, mergând alături de un bărbat în haine vechi.

Nu mai era miliardara rece și distantă. Era doar o femeie care înțelesese, în sfârșit, că uneori o palmă la momentul potrivit poate schimba o viață.