Elisa se aplecă la urechea lui. Nu era nici furie, nici milă în vocea ei – doar liniștea cuiva care nu mai așteaptă răspuns.

— „Nu ți l-am luat pe tine… ți-am luat tot ce ai iubit vreodată mai mult decât pe oricine: pe tine însuți.”

Respirația lui Riccardo se frânse. Ochii i se măriră, căutând un sprijin care nu mai exista.

— „Ce… ce înseamnă asta?..” abia șopti el.

Elisa se ridică. Gesturile ei erau lente, sigure, ca și cum fiecare mișcare fusese planificată cu ani înainte. Își întoarse privirea către femeia în rochie roșie, care stătea lipită de perete, incapabilă să spună ceva.

— „Cauți moștenitorul imperiului M Moretti? Nu mai există. Numele lui a fost retras. Semnătura lui este invalidă. Tot ce a construit… aparține copiilor noștri. Tu ai rămas doar cu frica.”

Riccardo încercă să se ridice, însă monitorul medical scoase un sunet puternic. Își simțea corpul neputincios.

— „E… imposibil… legea…”

Elisa îl privi cu o blândețe tăioasă.

— „Legea a fost întotdeauna de partea celui care are răbdare. Eu am avut 12 ani. Tu ai avut doar aroganță.”

În acel moment, notarul intră în salon, cu dosarul în mână.

— „În prezența martorilor, declar oficial transferul drepturilor legale către doamna Elisa Moretti. Domnul Riccardo Moretti este recunoscut incapabil din punct de vedere juridic. Decizia este definitivă.”

Amanta își duse mâna la gură. Ușile trecutului se închideau definitiv.

Riccardo își plecă privirea spre Elisa. Nu mai era furie în ochii lui. Nici măcar rușine.

Era gol.

Elisa se apropie încă o dată. Îi aranjă perna cu un gest delicat, aproape tandru.

— „Acum poți în sfârșit să te odihnești. Nu pentru că te iert… ci pentru că nu mai ai ce pierde.”

Riccardo închise ochii. O lacrimă solitară îi alunecă pe obraz.

Monitorul emise un sunet lung, continuu.

Elisa se ridică, își netezi rochia și se îndreptă spre ieșire.

Nu se întoarse. Nu privind în urmă era adevărata victorie.