Ușa s-a deschis cu un clinchet sec, iar mirosul de cafea prăjită i-a izbit nările. Pașii i-au fost grei, de parcă fiecare clipă din trecut îl trăgea înapoi. Ea nu-l văzuse încă.

Copiii da.

Unul dintre băieți i-a arătat discret cu degetul. Cel mai mic, cu ochii largi și părul creț, a încremenit. Ceilalți doi l-au privit cu o curiozitate care părea înnăscută — instinctul de a recunoaște ceva din tine în celălalt.

Atunci ea s-a întors.

Pentru o clipă, timpul s-a oprit.

Ochii ei, cândva atât de blânzi, se măriră. O ceașcă se clătină în mâna ei, dar nu a căzut. Liniștea dintre ei era mai zgomotoasă decât orice cuvânt.

— Mihai…?

Numele lui, spus cu voce joasă, avea greutatea anilor pierduți, a speranțelor îngropate și a dorului nespus.

— Andreea… — glasul lui tremura. — Sunt ai mei?

Ea a închis ochii o secundă. Apoi, calm, a spus:

— Sunt ai noștri.

Nimeni din cafenea nu știa cine sunt. Nu conta. În acel colț de Portland, doi foști iubiți români, cândva pierduți în lume, se regăseau în mijlocul unor vieți separate de orgoliu, dar legate pe vecie de sânge.

S-au așezat. Copiii se foiau, simțind că urmează ceva important. Mihai și-a dres glasul și a început să povestească.

Cum o visase în nopțile reci din Canada. Cum păstrase cheia de la garsoniera în care locuiseră în Cluj. Cum îi mai scrisese scrisori pe hârtie, pe care nu le trimisese niciodată.

Andreea a zâmbit, apoi a scos din geantă o fotografie veche — el, ea, și un câine vagabond pe care îl adoptaseră într-o iarnă geroasă.

— Nu am fugit de tine, Mihai. Am fugit de cine deveniserăm.

Și așa, în fața a trei perechi de ochi curioși, au început să rescrie o poveste pe care destinul o abandonase la jumătate.

Au vorbit ore în șir. Despre România. Despre părinți. Despre cum și-au numit băieții: Ștefan, Luca și David — toți cu nume românești, cu povești adânci și grele în spate.

Până la finalul zilei, Mihai le cumpărase înghețată tuturor și le făcuse promisiunea unui tată: „N-am fost aici până acum, dar nu plec nicăieri de-acum înainte.”

Și într-un colț de lume, departe de satul bunicilor, dar cu rădăcini adânc înfipte în suflet, o familie românească se regăsea. Nu prin sânge. Ci prin iertare.

Și nimic nu mai părea imposibil.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.