— Ca pentru un adult, — răspunse Klara calm. — Îți iei lucrurile și pleci.

Încercă să intre, dar ea îl opri cu brațul. Pisica trecu pe lângă ei, ca o umbră.

— Dă-te din drum, Klara. Nu o să fac scandal, dar nici nu mă las umilit.

— Nu e o umilință. E o limită.

Strânse mâna pe clanță, apoi renunță. Își aranjă geaca, încercând să pară sigur pe el.

— Dă-mi încărcătorul și cămășile. Dacă le-ai călcat prost, îmi cumpăr altele.

— Sunt toate în geantă. Dacă vei avea nevoie de altceva, scrie-mi un e-mail.

Luă geanta, o privi disprețuitor.

— O să-ți amintești cui îi datorezi pereții ăștia.

— Ți-am mai spus, Marek. Îi datorez doar mie.

Coborî scările, iar geanta de plastic lăsă în urmă un miros dulceag. Klara închise ușa și răsuci cheia de două ori. O piatră grea i se desprinse de pe piept.

Pe masa din bucătărie avea o listă:

  • Sună lăcătușul
  • Scrie avocatului
  • Cerere către asociație
  • Poze cu contoarele
  • Sortează lucrurile

Sună lăcătușul. La prânz, noua yală făcu clic scurt și sigur — ca o promisiune: „Ești în siguranță.”

Făcu poze la contoare, apoi deschise dulapul lui Marek: cămăși vechi, tricouri cu logo, o eșarfă, scule. Le sortă în tăcere. Pe un raft găsi o hârtie:
„Reguli: cine plătește, decide.”
Zâmbi, fără bucurie. Nu mai erau regulile lui.

Pe la două, primi mesaj:
— „Sunt jos. Am nevoie de bormașină și ruletă.”
Ea răspunse:
— „Sunt pe balcon. Administratorul ți le va da.”

Domnul Kowalski, administratorul, o privi atent.
— Totul e în regulă?
— Da, — spuse Klara. Și pentru prima dată, era adevărat.

Pe scări l-a întâlnit pe Marek.
— Am luat trusa. Nu o să mă faci de râs.
— Poate. Dar problema a început doar atunci când te-am crezut. La revedere.

Ușa scării s-a închis. Click. Sfârșit.

Seara, Anna a venit cu pâine proaspătă și o sticlă de vin.

— Ai nevoie de carbohidrați și de un umăr, — spuse glumind.

— E ca după furtună. Mobila e la locul ei, dar aerul e curat.

— Ți-e teamă de zilele când o să începi să te îndoiești, știu. Când o să-ți scrie: „Îmi pare rău, m-am schimbat.”

— Da. Îl cunosc.

— Atunci vino. La mine, la terapeut, la avocat. Nu ești singură.

Au mâncat pâine cu unt și dulceață. Pisica torcea. Klara i-a arătat planul: ordin de restricție, sprijin juridic, grup de suport.

— Mâine mergi, — spuse Anna hotărât. — Vorbesc eu cu șefa ta, o știu de la yoga.

A doua zi, Klara intră în Centrul de Sprijin. O femeie cu părul prins, Ioana, îi întinse un pahar cu apă.

— Povestește-mi.

Klara vorbi. Despre omletă, priviri, tăceri, control. Nu existau vânătăi. Doar o rană invizibilă.

— Nu e vina ta, — spuse Ioana. — Vom depune cererea. Te punem în legătură cu avocatul.

Klara ieși cu o mapă sub braț: „Drepturile tale” și „Plan de siguranță”. Autobuzul gonea, iar orașul din geam era același — doar harta se schimbase.

Marek trimise mesaje: lungi, apoi scurte, apoi emoticoane. În final:
— „Și apartamentul e și al meu.”
Totul mergea prin avocat.

Noua yală tăcea — și o proteja.

Klara aranja apartamentul altfel: mută masa, atârnă o fotografie de la facultate. Cumpăra din piață trei lucruri: roșii, brânză, busuioc. Cafeaua o făcea în ibricul bunicii. Pisica o urma peste tot.

Într-o sâmbătă și-a cumpărat o masă rotundă. A asamblat-o singură. În colț, a pus un ghiveci cu rozmarin. Aerul a devenit al ei.

Când avocatul a sunat și i-a spus că s-a aprobat ordinul de restricție pe 30 de zile, a închis ochii și a respirat adânc.

Marek a trimis un mail: „Îmi pare rău.” Klara nu a răspuns. L-a lăsat acolo, până când cuvintele și-au pierdut sensul.

Facturile, separate. Cheile, doar la ea. Vecinii — informați. Pe coperta dosarului scria de mână:
„Nu te întoarce acolo unde ai învățat să te micșorezi.”

Joi seara, Anna a venit cu câțiva prieteni. Masa rotundă era plină de râsete.

— Ultima masă rotundă din casa asta care va fi tristă! — a strigat Anna.

Klara a râs. Nu împotriva cuiva. Cu cineva.

Când a rămas singură, a atins broasca ușii.
— Mulțumesc, — a șoptit.

S-a așezat la birou și a scris:

„Planuri: terapie, curs de fotografie, o excursie la mare, să învăț să spun nu fără explicații.
Să prăjesc o omletă cu sare — cum îmi place mie.”

Câteva luni mai târziu a primit o carte poștală: un far pe malul mării.
„Pentru drumuri noi. — Anna.”

A prins-o cu un magnet pe frigider. Farul privea înainte.

Într-o dimineață ploioasă, în bucătărie mirosea a rozmarin și a pâine prăjită. Klara a gustat omleta. A zâmbit.

Atât de sărată cât și-a dorit.
Ca viața ei — în sfârșit, pe gustul ei.