Ivan a înlemnit.
Privirea i s-a oprit asupra fotografiei atârnate pe perete. Chipul bărbatului din ramă… era imposibil, și totuși — atât de cunoscut.

Tânăra din fața lui, fiica proprietarilor casei, îl privi nedumerită.

— Este fotografia părinților mei, de la nunta lor. De ce întrebați?

Ivan se apropie încet, aproape tremurând.
Privirea, zâmbetul, ochii aceia cenușii… le-ar fi recunoscut oriunde. Nu-l mai văzuse de treizeci de ani, dar știa: acela era tatăl lui.

— Iertați-mă… — șopti. — Cum se numește tatăl dumneavoastră?

— Doctor Miklós Szabó. Dar… de ce vă interesează?

Ivan simți că i se usucă gura. Inima îi bătea nebunește.
Doctor Miklós Szabó. Așa deci… și-a schimbat numele? De aceea nu-l găsise niciodată? Fugise, începuse o nouă viață, departe de ei?

De ce? Cum a putut?

— Cred că… îl cunosc. Sau mai bine spus — l-am cunoscut. A dispărut când eram copil. Mama a crezut mereu că e mort.

Fata se așeză încet pe canapea, ținând fotografia în mâini.

— Tata nu vorbea niciodată despre trecut. Spunea doar că fusese nedreptățit și că voia să înceapă din nou. N-am știut niciodată ce a vrut să spună.

Ivan oftă adânc.

— Poate avea motivele lui. Noi… nu le-am aflat niciodată. Mama nu s-a recăsătorit. A așteptat în tăcere. Eu am crescut și am muncit, dar ea… n-a încetat niciodată să spere.

— Tata a lucrat mulți ani în străinătate. Poate atunci și-a schimbat identitatea — spuse fata, cu voce tremurată.

Ivan clătină din cap.
— Nu vreau nimic de la el. Vreau doar să știu că trăiește. Că n-a murit atunci… pentru ca mama să poată, în sfârșit, dormi liniștită.

— Se întoarce mâine — spuse tânăra, privind spre fereastră. — Nu știu ce să-i spun.

— Spune-i că nu-l acuz. Că vreau doar să-l văd. O singură dată. Dacă nu va vrea să mă recunoască — o să înțeleg. Dar mama merită adevărul.

Fata îi întinse un bilețel.
— Acesta e numărul meu. Sunați-mă mâine seară.

Seara următoare, Ivan stătea pe balcon alături de mama lui. Aerul mirosea a flori de vară, iar în tăcere beau ceai din cești vechi.

— Fiule… s-a întâmplat ceva? — întrebă ea blând.

Ivan dădu din cap.
— Poate… mâine vom afla adevărul. Poate vom ști, în sfârșit, ce s-a întâmplat cu tata.

Ochii femeii se umeziră. Nu spuse nimic — doar îi strânse mâna.

Și atunci… a sunat telefonul.

✨ O poveste despre pierdere, tăcere și o fotografie care schimbă totul.