Klara încă râdea, convinsă că totul se va termina exact așa cum își dorea. În mintea ei, Yerzhan era deja doar o amintire — un capitol rușinos, dar profitabil. Atunci însă, judecătorul își drese vocea și ridică de pe masă un dosar gros.

— Doamnă Klara Mertens, înainte de a încheia procedura, am obligația să citesc câteva documente depuse de partea reclamantă — spuse el cu o voce calmă, dar rece.

Râsul Klarei se stinse brusc. Își ridică sprâncenele, nerăbdătoare.

— Ce documente? Totul e semnat. Aș vrea doar să plec.

Judecătorul o privi atent.

— Se pare că nu ați fost sinceră nici cu instanța, nici cu propriul soț.

Tăcere. Yerzhan stătea nemișcat, cu mâinile împreunate pe masă, privirea coborâtă.

Judecătorul desfăcu plicul sigilat.

— În ultimele luni, domnul Yerzhan nu a fost doar trădat, ci și înșelat financiar. Din probe reiese că o parte importantă din fondurile firmei sale au fost transferate în conturi elvețiene… conturi înregistrate pe numele dumneavoastră, doamnă Mertens.

În sală se auzi un murmur. Klara se albise la față.

— Minciuni! — strigă ea. — A inventat totul!

— Dimpotrivă — răspunse judecătorul rece. — Există dovezi bancare, extrase de cont și mărturia partenerului de afaceri, domnul Laurent Dubois.

Când auzi acel nume, Klara înțepeni. Laurent fusese amantul ei.

Judecătorul continuă:

— Domnul Dubois a declarat că a fost convins de dumneavoastră să participe la transferuri, în schimbul unei părți din bani și promisiunii unei vieți comune în Monaco.

Zgomotul din sală deveni asurzitor. Yerzhan nu spuse nimic. Părea că știa totul dinainte.

Judecătorul închise dosarul.

— Conform legii, toate sumele obținute ilegal vor fi confiscate. În plus, firma domnului Yerzhan a fost înființată înainte de căsătorie, deci nu aveți drept la nicio parte din avere.

— Ce? — șopti Klara, cu voce tremurată. — Nu… nu se poate…

— Ba da, se poate — răspunse judecătorul. — Domnul Yerzhan a refuzat să depună plângere penală. A cerut doar divorțul și restituirea banilor.

Klara îl privi uluită.

— De ce? De ce nu vrei să mă distrugi?

Yerzhan ridică privirea. În ochii lui nu era ură, ci o liniște adâncă.

— Pentru că ura se distruge singură. Eu am construit toată viața, nu am dărâmat.

Klara se prăbuși pe scaun. Eleganța, machiajul, mândria — totul se risipise.

Judecătorul lovi ușor cu ciocănelul.

— Hotărârea e clară: divorțul se aprobă. Doamna Mertens pierde orice pretenție financiară și este obligată să restituie sumele deturnate. Ședința s-a încheiat.

Tăcerea care a urmat era aproape dureroasă. Yerzhan se ridică, salută scurt și părăsi sala fără să se uite înapoi.

Klara rămase pe loc. Când, în cele din urmă, ieși afară, ploaia îi curgea pe față ca niște lacrimi amare — nu de iubire, ci de umilință.

Yerzhan urcă într-o mașină modestă. La volan era Amina, tânăra lui asistentă din Kazahstan.

— Domnule Yerzhan, s-a terminat? — întrebă ea încet.

El zâmbi abia vizibil.

— Da. În sfârșit, s-a terminat.

— Regretați? — îndrăzni ea.

Privirea lui urmărea picăturile de ploaie de pe geam.

— Nu. Pentru prima dată în viață nu simt ură. Doar pace.

Mașina porni, înghițită de ploaie. În spate rămânea trecutul. În față — o cale curată, plină de lumină.

Seara, acasă, Yerzhan găsi pe birou o scrisoare de la mama lui. Hârtia mirosea a stepă, a praf și a copilărie.

„Fiul meu drag, am aflat ce s-a întâmplat. Nu lăsa durerea să-ți împietrească inima. Ești fiul pământului liber — drept, curajos și demn. Tot ce s-a pierdut în minciună se va naște din nou în adevăr.”

Yerzhan închise ochii și zâmbi. Pentru prima dată după mult timp, simțea că nu e singur.

În lume mai existau oameni buni, prietenie, începuturi noi.

Iar undeva, într-o cameră ieftină de hotel, Klara plângea în tăcere, înțelegând prea târziu că pierduse singurul om care o iubise cu adevărat.