Klara a rămas nemișcată mult timp după ce ușa s-a închis în urma lui. Liniștea din apartament era atât de densă, încât auzea ticăitul ceasului de pe perete și trosnetul slab al vasului de fontă care se răcea pe aragaz. Mirosul de tocăniță se amesteca cu gustul amar al trădării.

Se ridică mecanic, strânse farfuriile, spăla vasele fără grabă, cu mintea pierdută. În gând îi răsuna un singur șir de cuvinte: „A depus cerere de divorț.”

Nu plângea. Lacrimile păreau că au obosit. Poate pentru că undeva, adânc în suflet, știa de mult. În ultimele luni, privirea lui Marcin devenise rece, străină. În locul zâmbetului, doar politețe. Ca între doi străini care împart aceeași casă.

În noaptea aceea nu dormi deloc. Se plimba prin casă, atingând mobilele, fotografiile, lucrurile pe care le aleseseră împreună. Pe noptieră stătea o ramă cu o poză veche — doi tineri plini de speranțe, convinși că împreună vor putea orice. Klara ar fi vrut să țipe, dar doar oftă adânc și se lăsă pe un scaun, cu fața în palme.

Dimineața, când lumina pătrunse prin perdea, se simțea goală. Din obișnuință, pregăti două cești de cafea — abia după ce aburul se ridică, își aminti că una nu va mai fi băută niciodată. O împinse ușor la marginea mesei și privi în tăcere cum se răcește.

Câteva zile mai târziu, primi plicul oficial. Semnătura lui Marcin, ștampila instanței, cuvinte uscate: „Cerere de desfacere a căsătoriei.” Hârtia tremura în mâinile ei, dar ochii rămâneau uscați.

Se mută temporar la sora ei, Joanna, într-un apartament vechi dintr-un cartier liniștit. În camera mică, cu pereți palizi, încerca să-și adune gândurile. Joanna nu o întreba nimic. Dimineața îi lăsa o cană de ceai și tăcerea aceea blândă care, uneori, vindecă mai mult decât vorbele.

Într-o seară ploioasă, Klara deschise laptopul și începu să caute cursuri online. Întotdeauna iubise limbile străine, dar renunțase la ele pentru Marcin, pentru planurile lui. Acum nu mai avea nimic de pierdut. Se înscrise la un curs de traduceri fără să stea pe gânduri.

Zilele treceau încet, dar ceva în ea se schimba. Ieșea la plimbare, mergea la piață, zâmbea oamenilor. Începea să redescopere cum e să fii singură — și să nu-ți fie frică de asta.

Într-o dimineață, în timp ce lucra la o traducere, primi un mesaj de la un număr necunoscut:

„Klara, sper că ești bine. Nu am vrut să te rănesc. Marcin.”

Privirea i se opri pe ecran câteva clipe. Simți o ușoară înțepătură în piept, dar nu mai durea. Nu răspunse. Nu mai era nimic de spus.

Timpul își făcu treaba — rotunji marginile tăioase ale durerii. După câteva luni, Klara termină cursul și primi primele comenzi de traduceri. Munca îi dădea aer. Într-o zi, un mic editur local îi propuse o colaborare. Acceptă fără ezitare.

Seara, după lucru, își făcea un ceai și se așeza la fereastră. Orașul era același, dar ea nu. Înțelesese că viața nu se sfârșește odată cu o iubire — chiar și una adevărată.

Într-o duminică, ieși în parc. Aerul mirosea a ploaie și începuturi noi. Pe o bancă alăturată stătea un bărbat cu o carte în germană. Când ridică privirea, îi zâmbi.

— Vă place literatura germană? — întrebă el cu o voce caldă.

Klara zâmbi la rândul ei. — Poate că da. Sau poate doar încerc să-mi amintesc cine am fost.

El râse și îi întinse cartea. — Hesse, Demian. Merită citită.

Degetele lor se atinseseră o clipă. Un gest simplu, dar plin de viață. Când bărbatul se ridică, spuse:

— Mă numesc Andrei. Sper să ne revedem.

— Poate, — răspunse ea ușor.

Rămase singură, cu cartea în mână. Zâmbi pentru prima dată după mult timp — sincer. Înțelese că fiecare sfârșit poartă în el o nouă început.

Când ajunse acasă, așeză cartea lângă laptop și deschise un fișier nou. Scrise prima frază din jurnalul ei:

„Nu toți bărbații pleacă. Unii doar vin mai târziu — atunci când ești pregătită să-i întâlnești.”

Afară ploua, iar Klara respira adânc, liniștită. Nu mai aștepta nimic de la trecut. Pas cu pas, își reconstruia viața. Și știa acum un adevăr simplu: ceea ce o rănise, o și eliberase.