Anna a rămas nemișcată pentru o clipă, iar zâmbetul i s-a stins încet de pe chip. Râsul lui David, care la început i se păruse doar o glumă, acum o durea — undeva adânc, acolo unde nu putea arăta. Încerca să pară calmă, dar privirea ironică a soțului a făcut-o să se simtă mică, ca și cum tot efortul ei din ultimii ani nu ar fi avut nicio valoare.

— Da, am fost promovată — a spus încet, cu un zâmbet timid. — Pentru mine contează mult. Am muncit din greu pentru asta…

— Da, da — mormăi el, întinzându-se pe canapea. — Ai spus-o de parcă ai fi câștigat la loto.

Din bucătărie se auzi vocea Margaretei:

— Ce se întâmplă acolo? De ce atâta gălăgie?

Anna respiră adânc și merse în bucătărie. Sperase măcar la un cuvânt de bucurie de la soacră. Margaret amesteca ceva într-o tigaie, iar mirosul de varză prăjită și ceapă umpluse aerul.

— Am fost promovată — spuse Anna, încercând să-și păstreze tonul calm. — Sunt noua șefă a departamentului de vânzări.

Margaret ridică sprâncenele și zâmbi, dar acel zâmbet era doar de politețe.

— Felicitări, draga mea. Doar ține minte: cu cât urci mai sus, cu atât căderea e mai grea. Uneori e mai sigur să rămâi jos.

Un nod i s-a format în gât. Anna încuviință, murmură un „mulțumesc” și se apucă să pună masa, doar ca să ascundă cât de tare o dureau vorbele acelea. Apoi, în timp ce toți mâncau, doar tic-tacul ceasului și clinchetul tacâmurilor se auzeau.

David și Margaret discutau despre facturi și vecini. Anna privea în gol în farfurie. În minte îi revenea imaginea de dimineață — strângerea de mână a șefului, aplauzele colegilor, mesajul de la Alina: „Ai meritat, Anna!”. Totul părea acum îndepărtat și amar.

După cină, David s-a întins din nou pe canapea, Margaret a început să spele vasele, iar Anna s-a retras în dormitor. A privit ploaia prin geam, cu bluza udă lipită de piele.

A luat telefonul și i-a scris Alinei:

„Sunt acasă. Nu e cum mi-am imaginat. Au râs… de parcă nu ar conta.”

Răspunsul a venit imediat:

„Nu-i lăsa să te doboare, Anna. Cei care nu se bucură pentru tine, se tem de tine. Bucură-te tu de tine. Doar tu știi cât ai muncit.”

Anna zâmbi amar. Știa prea bine. Își amintea nopțile lungi la birou, rapoartele, negocierile, momentele când voia să renunțe și totuși a mers mai departe. Pentru ea, această promovare era dovada că totul a meritat. Pentru ei — doar un motiv de glumă.

Târziu, David intră în dormitor, mirosind a bere și fum.

— Nu te supăra, iubito — zise, apropiindu-se. — Doar glumeam. Mă bucur pentru tine, serios. Dar… e doar un job, nu face o tragedie din asta.

Anna îl privi liniștită. Cândva ar fi zâmbit, ar fi lăsat totul să treacă. Dar nu acum.

— Pentru tine e doar un job. Pentru mine e recunoașterea unei vieți întregi de muncă — spuse calm. — Nu-ți cer să înțelegi, doar să nu râzi.

David oftă și se întoarse cu spatele.

— Ești prea sensibilă, Anna. Ar trebui să te relaxezi puțin.

Ea nu mai răspunse. Privirea i-a rămas pierdută în ploaia care curgea pe geam. În acea liniște, a înțeles ceva: toată viața a așteptat ca alții s-o aprecieze, dar niciodată nu și-a oferit singură acea recunoaștere.

Dimineața următoare s-a trezit devreme. A făcut cafeaua, s-a îmbrăcat în costumul bleumarin nou și s-a privit în oglindă. În ochii obosiți se vedea, pentru prima dată după mult timp, hotărârea.

Pe masa din bucătărie a lăsat un bilețel:

„Nu vă faceți griji pentru cină. Astăzi nu vin direct acasă. Vreau să sărbătoresc reușita mea.”

Margaret, citind biletul, a mormăit ceva despre „femeile care vor prea mult”. David, cu ochii încercănați, a privit îndelung foaia și a simțit o strângere în piept. Pentru prima dată a realizat că râsul lui o rănise cu adevărat.

Seara, Anna s-a întâlnit cu colegii într-un mic local din centru. Muzică, râsete, lumină caldă — și un sentiment de libertate.

Când au ridicat paharele, a spus zâmbind:

— Pentru toate femeile care au fost nevoite să se scuze pentru succesul lor.

Toți au aplaudat, iar Anna a simțit cum povara de pe umeri se ridică. Nu-i mai era rușine să fie mândră de ea.

Când s-a întors acasă, era liniște. Pe masă o aștepta o cană cu ceai și un bilet:

„Îmi pare rău pentru aseară. Ai avut dreptate. Sunt mândru de tine.”

Zâmbi. Nu știa dacă totul se va schimba, dar știa un lucru sigur: ea se schimbase. Nu mai era femeia care tăcea. Acum știa cât valorează, chiar dacă alții nu o vedeau.

A privit pe fereastră spre orașul adormit și a șoptit:

— Poate că asta e doar începutul.