Anna o privi pe Margaret calm, de parcă ar fi privit o persoană dintr-o altă lume. În privirea ei nu mai era nici furie, nici teamă — doar o liniște limpede și hotărâtă.

— Da, am dormit bine — spuse încet. — Și azi plec.

Cuvintele au tăiat aerul ca o lamă subțire. Margaret își potrivi cingătoarea halatului, încercând zadarnic să recapete controlul.

— Glumești, sper? — întrebă cu un zâmbet fals. — Și unde ai de gând să pleci?

— Acolo unde nimeni nu-mi spune cine trebuie să fiu, — răspunse Anna, turnându-și liniștit ceai.

Daniel apăru în ușă, cu chipul obosit, cu ochii plini de neliniște.

— Ce se întâmplă aici la ora asta? — întreabă, deși în adâncul sufletului știa prea bine.

Anna se întoarse spre el și zâmbi amar.

— Nu e o discuție, Daniel. E sfârșitul tuturor discuțiilor.

Intră în dormitor și începu să-și strângă lucrurile. Mișcările erau calme, ordonate, fără grabă — ca și cum ar fi fost doar o altă dimineață obișnuită. Daniel o urmărea fără să spună nimic, neștiind cum să umple golul dintre ei.

— Anna, te rog… nu face asta. Putem repara totul.

— Repara? — repetă ea, ridicând privirea. — Ai stat ani întregi în tăcere, în timp ce eram umilită. Ai ales liniștea în locul respectului. Acum e prea târziu.

Margaret asculta de după ușă, cu fața încordată.

— Nu poți pleca așa pur și simplu! Familia nu e un joc! — strigă ea.

Anna o privi drept în ochi.

— Familia nu e un spectacol, Margaret. Și tu nu ești regizorul.

Închise valiza, își luă haina și geanta. Se opri pentru o clipă în mijlocul camerei — fotografiile, perdelele, mobila aleasă de ea… nimic nu-i mai aparținea.

Pe scara blocului mirosea a cafea și a ploaie. Când a ieșit afară, aerul părea greu, dar curat. Fiecare pas era o despărțire de toți anii în care tăcuse.

Au trecut două săptămâni. Anna închiriase o garsonieră mică la marginea orașului. Pereții erau goi, reci, dar îi ofereau ceva ce nu mai avusese de mult: liniște. Se trezea devreme, își făcea cafeaua și privea pe fereastră cum trec oamenii. Se obișnuia din nou cu sunetele lumii — tramvaiele, râsetele copiilor, pașii grăbiți de pe trotuar.

La început a fost greu. Nopțile erau lungi și uneori plângea în tăcere, ca să nu audă ecoul propriei dureri. Îi lipseau copiii, vocile lor, energia lor. Uneori se întreba ce ar fi spus Margaret dacă ar fi văzut-o acum — singură, dar împăcată.

Într-o dimineață primi un mesaj de la Daniel:

„Sper că ești bine. Copiii te întreabă des.”

A privit ecranul mult timp înainte de a scrie:

„Spune-le că îi iubesc. Ne vom vedea curând.”

Lacrimile i s-au rostogolit pe obraji, dar nu erau de tristețe. Era eliberare.

A găsit de lucru într-un mic atelier de design interior. La început doar făcea ordine și ajuta, dar curând au remarcat ochiul ei pentru detalii. După câteva săptămâni a primit prima comandă: să decoreze un mic living. Când a terminat, femeia pentru care lucrase i-a spus zâmbind:

— Aveți talent… ați făcut ca locul acesta să pară cald.

Anna a zâmbit. Cuvintele acelea i-au încălzit sufletul.

Între timp, Margaret tot mai des se plângea lui Daniel că în casă e gol. Că nu mai miroase a prăjituri, că nimeni nu râde cu copiii. Îl învinovățea pe Daniel, dar în adâncul sufletului știa: vina era a ei.

Daniel încerca să țină totul pe linia de plutire. Avea grijă de copii, gătea, îi ajuta la teme. Dar când se făcea liniște, gândul la Anna nu-i dădea pace.

Într-o sâmbătă a dus copiii la ea. Apartamentul era mic, dar luminos, plin de flori și miros de curățenie. Copiii s-au aruncat în brațele ei, râzând. Daniel a rămas în ușă, privind în tăcere.

— E frumos aici, — spuse încet.

— E al meu, — zise Anna. — Poate nu mare, dar în sfârșit al meu.

O clipă a fost tăcere. Nu era dureroasă, ci plină de înțelegere.

— Poți veni oricând, — adăugă ea. — Nu te voi împiedica să-i vezi.

Daniel încuviință. — Voiam doar să știu că ești bine.

— Nu trebuie să fie bine, — spuse ea. — E destul că e adevărat.

Câteva luni mai târziu primi o scrisoare. Cunoștea scrisul de la prima privire.

„Anna,

poate am fost prea aspră. Credeam că te opresc ca să-l protejez, dar doar te-am rănit. Dacă vrei, vino duminică la prânz. Fără reproșuri, fără trecut. Doar ca oameni care vor să vorbească.

— Margaret.”

Anna ținu scrisoarea între degete o vreme, ca și cum ar fi cântărit nu cuvintele, ci anii. A zâmbit ușor. Nu știa dacă va merge. Uneori nu se mai poate repara nimic — dar se poate opri durerea.

Seara, ieși pe balcon. Aerul mirosea a ploaie și a primăvară. Luminile orașului se reflectau în ferestre. Inspiră adânc. Pentru prima dată, simțea libertate.

Nu mai era „soția cuiva” sau „nora cuiva”. Era pur și simplu Anna — femeia care își regăsise vocea.

Un tramvai trecu în depărtare, zgomotul roților pierzându-se în noapte. Anna închise ochii și zâmbi.

Nu știa ce o așteaptă mâine, dar pentru prima dată, nu îi mai era frică.

Pentru că, în sfârșit, se aparținea pe sine.