La marginea unui sat mic, uitat de lume, în fiecare dimineață se aud aceleași pași grei pe aleea cimitirului. O femeie trecută de 50 de ani, cu batic negru și privirea pierdută, vine cu o farfurie de mâncare caldă, un prosop curat și o carte de rugăciuni. Le așază atent în fața unei cruci simple, pe care scrie:
„Ionel – erou căzut în Ucraina, 22 de ani.”
Este fiul ei. Unicul copil. Trimitea bani acasă, își făcuse planuri să se întoarcă, își comandase deja verighetele. A murit într-un bombardament, apărând o bucată de pământ care nici măcar nu era a lui.
Femeia plânge în fiecare zi acolo, dar nu țipă, nu se lamentează. Vorbește cu fiul ei ca și cum ar fi încă în viață:
„Ți-am făcut sarmale, Ionele… Nu mai sunt bune calde, dar poate le simți mirosul de acolo, din cer. Ai grijă să nu le împarți cu străinii, că e carnea scumpă…”
Oamenii din sat o privesc cu respect și tristețe. Nimeni nu îndrăznește să o deranjeze. De Paște i-a pus ouă roșii, de ziua lui i-a cântat „La mulți ani” în șoaptă. De ziua înrolării i-a aprins o lumânare și a spus:
„Dacă știam ce te așteaptă, ți-aș fi legat picioarele de pat… dar ai fost bărbat și ai plecat.”
Dar într-o zi, ceva neașteptat s-a întâmplat…
Un tânăr necunoscut a venit la mormânt, cu lacrimi în ochi. Nu era din sat. S-a apropiat de femeie și i-a spus:
„Doamnă… eu sunt viu pentru că fiul dumneavoastră m-a scos din blindat înainte să explodeze. Mi-a spus să fug și că el vine imediat. N-a mai apucat…”
Mama l-a privit în ochi. I-a atins obrajii și i-a spus:
„Atunci ești al meu de azi. Eu n-am pierdut tot. Ți-a lăsat viața lui, ai grijă de ea.”
De atunci, tânărul vine în fiecare lună, cu flori și cu o îmbrățișare pentru mama eroului. O poveste de durere, dar și de supraviețuire prin iubire. Un fiu pierdut, un fiu regăsit. O mamă care, printre morminte, a învățat să trăiască din nou.