„Când pleacă baba la țară…”
Soarele apunea leneș după blocurile cenușii din cartier, lăsând o lumină roșiatică peste ferestrele apartamentului. În hol, bătrâna Ana se sprijinea de baston și asculta, cu obrajii ușor tremurând.
— „Când pleacă baba la țară, atunci aruncăm toate lucrurile ei”, spuse Mihai, nepotul cel mare, cu un râs ușor batjocoritor.
— „Ești prost? Dacă se răzgândește și se întoarce?”, șopti Andreea, sora lui.
— „Nu se mai întoarce, Andreea. E bătrână, acolo e locul ei. Oricum tata a zis că face birou în camera ei. Și mama vrea dressing.”
Bunica simți cum o înțeapă inima. Nu era vorba doar de cuvinte. Era ușurința cu care le rosteau, ca și cum viața ei între acei pereți fusese doar un intermezzo, un bagaj vechi care acum îi încurca.
— „Săraca, nici nu știe ce ne-a scos din casă când veneau prietenii. Mereu cu ceaiul și poveștile ei prăfuite…”
Ana oftă adânc și își șterse o lacrimă cu colțul baticului. „Prăfuite…” Ei nu știau nimic.
Două zile mai târziu, Ana părăsea apartamentul cu o geantă modestă și o privire liniștită. Le-a zâmbit nepoților, le-a urat sănătate și a coborât scările încet. Taxiul o aștepta.
În urma ei, Mihai deja trăgea de un sac mare de gunoi.
— „Hai, Andreea, să scăpăm odată de toate astea.”
— „Stai! Uite cutia asta veche… Parcă e cu scrisori.”
— „La gunoi și asta. Ce să facem cu amintirile ei din anii ’60?”
Au aruncat, fără să deschidă.
Pe masa din bucătărie a rămas o scrisoare. Era adresată „Lui Mihai și Andreea. Pentru când mă goniți.”
Trei luni mai târziu, Mihai și Andreea stăteau la masa din sufrageria redecorată. Dressingul era gata. Totul era nou, modern, gol.
Tatăl lor apăru în ușă, palid, cu un plic în mână.
— „Am primit actele. Mama voastră… adică bunica voastră… ne-a lăsat ceva. Dar nu aici.”
— „Ce adică?”
— „A scris un testament. A vândut apartamentul acum o lună. Noi doar am stat cu chirie de când ea a plecat. Și a lăsat moștenirea altcuiva.”
— „CUI?!”
— „Persoanei care ‘nu m-a gonit când am fost de prisos’. Asta scrie. Și… e un cămin de bătrâni, din provincie. Se pare că acolo a găsit oameni care au ascultat poveștile ei ‘prăfuite’.”
Într-un sat liniștit, Ana stătea la fereastră și privea apusul. În mână ținea o fotografie cu Mihai și Andreea când erau mici. Oftă, dar nu cu amărăciune. Avea acolo o cameră luminoasă, flori pe pervaz și vecini care o ascultau fără să se grăbească.
Baba plecase la țară.
Dar nu cu mâinile goale.
Ci cu demnitatea întreagă.
Și cu lecția pregătită.