Elisabeta se închise în cameră fără să mai spună un cuvânt. Ușa se închise încet, dar apăsat, ca o limită trasată clar. Se așeză la birou, însă nu mai putea lucra. Privirea ei căuta un punct fix pe perete, dar gândurile curgeau haotic: anii care au trecut, visele amânate, sacrificiile făcute în tăcere.
Îi auzi pe Marc și Sofia foindu-se în hol, apoi ușa se trânti ușor. Plecaseră. Liniștea din casă era o raritate, dar acum nu o aducea liniște sufletului ei. Își scoase o foaie de hârtie și începu să scrie:
„Dragă Radu,
Nu vreau ceartă. Nu vreau scandal. Dar vreau, în sfârșit, să fiu ascultată. De douăzeci și cinci de ani tot ce fac este pentru familie. Am renunțat la planuri, călătorii, carieră în afara casei, la mine însămi. De fiecare dată când îți spuneam că vreau o pauză, un weekend doar noi doi sau o escapadă, spuneai «nu acum», «când ne permitem», «trebuie să-i ajutăm pe copii».
Și când în sfârșit îți amintești de promisiunea ta, alegi să o împlinești, dar nu pentru mine. Ci pentru toți. Pentru ca din nou eu să fiu cea care gătește, pregătește bagaje, gestionează mofturi și tensiuni. Unde e vacanța mea?”
A încheiat scrisoarea și o lăsă pe noptieră. Se ridică și ieși afară. Pentru prima dată după mult timp, merse singură în oraș. Nu avea o destinație clară, dar mersul pe jos o ajuta să-și limpezească mintea. Se opri la o cafenea mică, unde obișnuia să vină înainte să devină mamă. A comandat o cafea simplă, a deschis o agendă și a început să scrie planuri.
„Ce îmi doresc eu? Unde aș vrea să călătoresc? Ce vreau să învăț? Ce mă pasionează?” — întrebările curgeau, iar pentru prima dată, răspunsurile nu includeau pe nimeni altcineva.
În acea seară, Radu găsi scrisoarea. O citi de mai multe ori. Tăcut, fără proteste, fără justificări. O lacrimă îi tremura în colțul ochiului. A realizat cât de absent fusese în realitate. Cât de mult a luat-o de bună pe femeia care fusese coloana vertebrală a familiei.
A doua zi dimineață, Elisabeta reveni acasă. Găsi bucătăria curată, mesele spălate, iar Radu, așezat la masă cu o cafea și un plic mare alb în față. Se uită la ea fără să spună nimic și îi întinse plicul.
— Bilet de avion, hotel, un curs de pictură în Toscana. O lună. Doar pentru tine. Pleci când vrei.
Elisabeta rămase fără cuvinte. Nu pentru că nu visa la asta. Ci pentru că, pentru prima dată, cineva în familie s-a gândit la ce are nevoie ea, nu la ce trebuie să facă ea pentru alții.
— Și Sofia? Și Marc?
— Se vor descurca. Vor învăța. Le-am spus că nu mai e treaba ta să-i servești. Le-am spus să învețe să fie adulți.
— Dar tu?
— Eu o să fiu bine. Și vreau ca și tu să fii bine. Ai dreptul la viața ta.
Tăcerea care a urmat nu a fost grea. A fost o tăcere plină de înțelegere și de începuturi.
În săptămânile care au urmat, Elisabeta și-a refăcut pașaportul, și-a pregătit o valiză mică, și-a cumpărat o pălărie largă de soare. Făcea zilnic exerciții cu acuarele, citea, mergea singură în parc. Înainte de plecare, Sofia a venit să o vadă.
— Mamă, îmi pare rău. N-am înțeles. Mereu ai fost acolo, și am crezut că așa trebuie să fie. M-ai răsfățat prea mult. Dar îți promit că o să învăț.
— Nu-ți cer promisiuni, Sofia. Doar să te gândești la cine vrei să fii. Nu la cine vrei să te servească.
Când avionul a decolat, Elisabeta nu a simțit frică. Ci libertate. În Toscana, aerul era cald, lumina blândă. În fiecare dimineață, mergea cu blocul de desen și picta măslini, chipuri, podgorii. Seara, scria în jurnalul ei despre cine era ea acum, cine fusese și cine voia să devină.
Și în timp ce pensula lăsa urme de culoare pe hârtie, Elisabeta învăța, în sfârșit, să trăiască pentru sine. Nu cu vină, nu cu rușine, ci cu recunoștință că, în sfârșit, a spus „Ajunge” și a avut curajul să aleagă altceva.