Pentru că fiul meu și soția lui credeau că dorm, vorbeau liber, iar eu nu am putut să nu le aud discuția. Ceea ce spuneau m-a durut profund și m-a făcut să mă simt ca o povară pentru familia mea. Am decis să nu-i confrunt, pentru că știam că asta nu le va schimba atitudinea față de mine.
În curând voi împlini șaptezeci și cinci de ani, iar soțul meu a murit acum doisprezece ani. Când fiul meu s-a căsătorit și s-au mutat amândoi la mine, încă simțeam că sunt stăpâna propriei locuințe. Totuși, odată cu înaintarea în vârstă, gândurile și nevoile mele au încetat să mai conteze. Am început să mă simt ca o chiriașă în propria casă. După ce le-am auzit cuvintele jignitoare, mi-am dat seama că e mai bine că soțul meu nu e aici ca să le audă.
Am decis să-i învăț să mă respecte, indiferent de vârsta pe care o am. Poate că ei consideră acel loc „casa lor”, dar este în continuare proprietatea mea și nu le voi permite să mă trateze cu lipsă de respect.
Când au plecat la serviciu, am adunat toate lucrurile lor și le-am scos pe casa scării. Cu ajutorul unui vecin, am schimbat yala și le-am transmis că nu vor mai putea intra decât dacă îmi vor arăta respectul pe care îl merit.
Reacția lor nu a fost deloc plăcută. Au țipat și au amenințat că mă vor interna la psihiatrie sau că vor chema poliția. Dar am rămas fermă și am refuzat să cedez. Le-am spus chiar că sunt gata să vând apartamentul sau să-l las altcuiva în testament. În ciuda țipetelor și amenințărilor lor, eu am stat liniștită și m-am uitat la televizor, știind că ei nu înțeleg cu adevărat cât de mult m-au rănit.
A trecut cam o săptămână până am reușit să vorbim din nou. Fiul meu m-a sunat și și-a cerut iertare. I-am acceptat scuzele. Am stabilit că ei vor locui separat, pentru că eu sunt încă proprietara apartamentului și nu vreau să fiu deranjată. Poate că într-o zi vor moșteni bunurile mele, dar până atunci, merit respectul și grija lor.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.