În plic era o scrisoare. Una simplă, scrisă de mână, cu caligrafia ordonată, ușor înclinată, a fiicei mele, Elisabeta. O foaie albă de hârtie, îndoită în două, cu mirosul parfumului ei — același pe care i l-am oferit când a terminat liceul. Inima mi s-a strâns. Nu știu de ce, dar am simțit imediat că nu era o felicitare. Nu o carte poștală. Nu doar niște urări calde. Era ceva mai serios, mai profund. Am desfăcut cu grijă foaia și am început să citesc.
„Mamă,
Înainte să citești această scrisoare până la capăt, vreau să știi un lucru: te iubesc. Te-am iubit mereu și te voi iubi întotdeauna.
Însă îți scriu nu ca fiică, ci ca femeie adultă care vrea să fie sinceră.
Eu și Thomas am reflectat mult cum să-ți spunem asta. În ce mod. Am vrut să discutăm față în față, dar de fiecare dată ne-a lipsit curajul. Pentru că pentru noi — tu nu ești doar mama. Ești sprijinul nostru, modelul nostru. Ai fost mereu atât de plină de viață, strălucitoare, independentă.
Tocmai de aceea ne este atât de greu…
Mamă, îmbătrânești. Și nu, nu e o acuzație. Este doar un fapt, o realitate biologică. Îmbătrânim cu toții. Dar, privind la tine în ultimii ani, am început să observăm: obosești mai repede, te plângi des de tensiune, de spate, de insomnii. Tu spui că nu simți vârsta și, la exterior, arăți minunat. Dar pe dinăuntru — vedem că îți este greu.
Noi vrem doar să te gândești la viitor. Nu doar la al nostru, ci și la al tău. Așa că… te-am programat la o consultație într-o reședință privată pentru seniori activi. Nu este un azil, nu te speria. Este mai degrabă un club, cu sală de sport, piscină, bibliotecă, grădină — unde oameni peste 45 de ani duc o viață plină printre cei de vârsta lor.
Nu vrem să „te trimitem” acolo, cum ai putea crede. Vrem să simți că ai și tu dreptul la liniște, la confort, la îngrijire. Ai avut grijă de noi toată viața. Acum e rândul nostru.”
Nu am înțeles imediat ce se întâmplă. Am recitit scrisoarea. Apoi din nou. De fiecare dată, un val de furie, confuzie, chiar umilință, se ridica în mine. Am doar 46 de ani! Sunt sănătoasă, lucrez, am prieteni, călătoresc. Nu stau în fotoliu, cu o pătură pe genunchi, uitându-mă la televizor! Da, mă mai doare spatele, dar cui nu-i mai doare?
M-am așezat pe canapea și am privit în gol. Gândurile mi se încurcau. Părea un vis absurd. Cum a putut propria mea fiică să creadă că e potrivit așa ceva? Cum a putut să mă înțeleagă atât de greșit?
Timp de două zile am tot reluat în minte ce s-a întâmplat. Mă durea. Nu pentru că mi-au oferit ajutor — ci pentru CUM și CÂND au făcut-o. De parcă mă îngropaseră de vie, legată cu fundă și declarată „senioară”.
Thomas, cu zâmbetul lui politicos și costumul impecabil, bineînțeles că a contribuit. În lumea lui, totul trebuie să fie ordonat, rațional. Dar sentimentele? Inima? Sufletul?
Nu am 80 de ani. Nu mi-am uitat numele. Nu am nevoie de o îngrijitoare. Sunt doar o femeie de 46 de ani. Și care astăzi, la fel ca acum douăzeci de ani, vrea să trăiască. Să râdă, să riște, să iubească.
Și da, încă nu pot vorbi cu Elisabeta. Nu pentru că sunt furioasă. Ci pentru că ea nu m-a înțeles. Iar asta — doare cel mai tare.