Când ușa s-a trântit, John a coborât pe scări fără să aștepte liftul

Când ușa s-a trântit, John a coborât pe scări fără să aștepte liftul. Inima îi bătea cu putere, mâinile îi tremurau, în tâmple îi pulsa o furie — dar nu pe Sara. Pe el însuși.

„Rezistă, — își repeta. — Mai ai puțin. Doar trei zile.”

Toate acele nopți nu dormise la serviciu. Nu băuse cu prietenii. Nu umblase prin baruri, nu-și căutase aventuri. În secret închiriase o veche atelieră la marginea orașului și își petrecea acolo serile și nopțile, lucrând la un proiect la care visa de ani de zile: o machetă miniaturală a căsuței din lemn în care el și Sara petrecuseră luna de miere pe malul lacului Garda.

Tăia fiecare scândurică cu mâna lui, lustrui geamurile, lipea țigle pe acoperiș, monta luminițe LED care se aprindeau seara, oferind o lumină caldă și intimă. Înăuntru era un pat mic, o bucătărioară, cești în miniatură cu farfurioare. Și un bilet: „Ca să nu uităm niciodată de unde a început povestea noastră. Te iubesc, Sara.”

Plănuia să-i ofere cadoul de aniversarea lor, peste trei zile. Și apoi — a doua surpriză: bilete pentru Italia. Totul era plătit. Strânsese bani peste un an, puțin câte puțin, fără ca ea să știe.

Dar acum ceva începea să-l roadă. Nu o deranja furia ei — ci răceala. O răceală vicleană în tonul vocii ei. Acea agresivitate cu care l-a acuzat de infidelitate, de parcă nu bănuia — ci știa. Pentru că ea însăși trădase.

John îndepărta gândurile negre și a plecat la muncă. Ziua a trecut ca prin ceață. Nu se putea concentra. În minte îi răsunau replicile: „Vin eu la birou”, „Simt că mă minți”, „Nu te poți uita în ochii mei”.

Seara s-a întors la atelier. Dar în loc să lucreze la machetă, a scos un telefon vechi. Cel pe care îl folosea doar pentru comenzi și pentru discuții cu meșterii. Dar telefonul avea o aplicație despre care Sara nu știa — una sincronizată cu camera de supraveghere de la intrarea în bloc.

A deschis arhiva. Și a văzut. Opt nopți în ultimele trei săptămâni. Același bărbat. Cineva cunoscut — fost coleg de muncă al Sarei. Înalt, încrezător, cu un palton închis la culoare. Intra când John era „la serviciu” și pleca cu puțin timp înainte ca el să ajungă acasă.

John a privit cum Sara îi deschidea ușa. Cum îl săruta. Cum râdea. Cum îl mângâia pe obraz.

Totul s-a strâns în el. Dar nu a țipat. Nu a spart nimic. Nici nu a plâns. Doar s-a așezat. Și a tăcut.

A doua zi dimineață, Sara s-a trezit singură. John nu se întorsese. A mers la fereastră, s-a uitat afară și, ciudat, nu a simțit vină. Doar iritare. „Dacă n-ar fi avut el atâtea secrete, poate că nici eu n-aș fi greșit,” își spunea în gând.

La prânz, a primit un apel de la un curier.

— Bună ziua, livrare pentru Sara Wilson. Vă aștept jos.

Afară o aștepta o cutie mare din lemn. Curierul i-a întins o tabletă pentru semnătură și a spus:

— E un cadou foarte fragil. Soțul dumneavoastră a spus: „Deschideți-l acasă și neapărat singură.”

Sara a tras cutia în apartament și a scos capacul. Înăuntru era o machetă de casă. Perfectă. De poveste. Iar sub ea — un bilețel.

„Tu ai fost casa mea. Eu am construit aceasta în timp ce tu distrugeai ce aveam. Acum, lasă asta ca amintire: trădarea poate ruina chiar și cea mai frumoasă căldură.”

Semnat: John.

Pe podea, sub machetă, era un alt plic. În el — două bilete. Spre Italia. Pentru aniversarea lor. Și alături — o fotografie: aceea de pe camera de supraveghere, în care Sara îl sărută pe acel bărbat la ușa apartamentului lor.

Sara s-a prăbușit pe podea. Lacrimile i-au curs. Nu de rușine — ci de frică. Pierduse totul. Și, mai ales, înțelesese că John știa. Știa, a tăcut, a construit, a sperat. Până la capăt. În timp ce ea îl trăda. Și acum — totul s-a sfârșit.

Seara, a primit o notificare: John golise complet contul lor comun. Pe masa din bucătărie rămăsese un ultim bilet:

„Nu mă căuta. Ai distrus ceea ce voiam să păstrez. Ai fost totul. Acum — nu mai ești nimic.”

Sara a rămas singură. Într-un apartament gol. Cu o mică machetă a iubirii pe care o trădase.