…Când chirurgul a ieșit din sala de operație, ochii lui erau roșii de oboseală și de emoție. Privirea i s-a întâlnit cu cea a Margaretei, care se ridicase în picioare fără să spună un cuvânt. Doar stătea acolo, cu batista în mâini, privind drept în ochii medicului, așteptând.
— E stabilă. A trecut peste cel mai greu moment. A fost… un miracol, — rosti el într-un șoaptă răgușită. — Nu credeam că va rezista, dar… a luptat. A vrut să trăiască.
Margareta și-a dus batista la gură, ochii i s-au umplut de lacrimi. Nu izbucni în plâns, ci doar închise ochii pentru o clipă, ca și cum și-ar fi mulțumit în tăcere nepoatei care nu mai era… și Celui de Sus.
— Mulțumesc, doctor. Din suflet.
Sofia a petrecut următoarele zile în terapie intensivă, sub supravegherea atentă a medicilor. Corpul ei era slăbit, dar sufletul părea mai viu ca niciodată. Când a deschis ochii pentru prima dată, Margareta era acolo, ținându-i mâna.
— Ești aici… — a șoptit Sofia, zâmbind slab.
— Sunt și voi fi, copilă dragă. Nu plec nicăieri.
Recuperarea a fost lentă, dar plină de speranță. Cu fiecare zi, Sofia învăța din nou să respire fără durere, să zâmbească fără teamă. În salon veneau din ce în ce mai des asistente, medici, chiar și pacienți din alte camere — toți voiau să o vadă pe „fata care a învins imposibilul”.
Presa locală a aflat de povestea ei. Un ziar a publicat un articol emoționant intitulat: „O bunică pentru o viață. Cum iubirea poate salva”. Articolul a stârnit reacții incredibile: oameni au trimis donații, scrisori, cadouri. Un scriitor celebru i-a trimis un exemplar semnat al cărții sale preferate. O tânără dintr-un alt oraș, care fusese și ea orfană, i-a scris: „Tu mi-ai redat credința în oameni.”
După două luni de spitalizare, Sofia a ieșit în sfârșit din spital. Afară o aștepta Margareta, cu o geacă groasă, o eșarfă tricotată manual și o promisiune: „De azi înainte, casa mea e și casa ta.”
Au început o viață nouă împreună. Margareta avea o casă mică, dar primitoare, într-un cartier liniștit, cu o grădină în spate. Sofia dormea într-un pat moale, învelită cu plapuma pe care Margareta o păstra de zeci de ani — era moale, caldă și mirosea a lavandă.
În fiecare dimineață, pregăteau micul dejun împreună. Sofia spăla farfuriile, iar Margareta spunea povești despre tinerețea ei, despre muzică, despre dansuri pe care le învățase în copilărie. Uneori râdeau cu lacrimi, alteori doar tăceau, mulțumite că se aveau una pe cealaltă.
Sofia s-a reînscris la școală. Învăța cu dublă pasiune, dorind să devină într-o zi medic. Voia să salveze vieți, așa cum viața ei fusese salvată. La fiecare pas, Margareta o susținea: îi cosea uniforma, îi pregătea sandvișurile, o aștepta la poartă cu ceai cald iarna și limonadă vara.
— Tu m-ai învățat că iubirea nu are vârstă și că familia nu e sânge, ci alegere, — îi spunea Sofia.
Într-un an, Sofia a participat la un concurs național de eseuri, iar textul ei, intitulat „Femeia cu batista brodată”, a câștigat premiul întâi. În eseu, scria:
„Am fost pierdută și singură. Dar într-o noapte, o femeie cu ochi blânzi și o batistă veche mi-a oferit nu doar șansa la viață, ci și la iubire. Nu mai sunt un nimeni. Sunt fiica unei femei curajoase care a avut încredere în miracol când nimeni altcineva nu mai avea.”
Eseul a fost citit în Parlament, iar mai târziu, Sofia a fost invitată la un eveniment caritabil organizat pentru tinerii fără părinți. Acolo, ea a ținut un discurs care a emoționat o sală întreagă:
— Nu suntem ceea ce am pierdut. Suntem ceea ce alegem să devenim. Și oricât de greu ți-ar fi, undeva există cineva care te va ține de mână și va spune: „Nu mai ești singur.”
Ani mai târziu, Sofia a devenit cardiolog pediatru. În cabinetul ei, pe birou, stătea o fotografie cu o femeie în vârstă, zâmbitoare, ținând o batistă brodată. Lângă ea, Sofia tânără, cu un zâmbet cald, purta halatul alb al visurilor împlinite.
În fiecare zi, înainte de a începe consultațiile, Sofia se uita la fotografie și spunea în gând:
— Mulțumesc, mamă.
Pentru că uneori, o viață se salvează nu cu bisturiul, ci cu o mână caldă, o batistă veche… și multă iubire.