Au trecut trei ani, iar Anton nu a renunțat. În fiecare dimineață, îi lăsa un buchet de flori la ușă înainte de a pleca la serviciu. În fiecare seară o suna să se asigure că a ajuns bine acasă. În weekend, o ducea în locuri frumoase – la teatru, la expoziții, la concerte în aer liber.

Zina simțea cum inima ei se deschide tot mai mult, dar frica persista. Într-o seară, după o zi deosebit de frumoasă petrecută la un lac din afara orașului, și-a luat inima în dinți:

„Anton, trebuie să vorbim serios. Tu ești tânăr, ai toată viața înainte. Eu am aproape patruzeci și patru de ani acum. Ce se va întâmpla peste zece ani, când tu vei fi în floarea vârstei, iar eu voi începe să îmbătrânesc? Nu vreau să te trezești într-o zi că ți-ai irosit tinerețea.”

Anton a luat-o de mâini și a privit-o adânc în ochi:

„Zina, iubirea nu are vârstă. Te iubesc pentru cine ești – pentru bunătatea ta, pentru înțelepciunea ta, pentru felul în care râzi, pentru cum ai grijă de toți cei din jurul tău. Nu-mi pasă de cifre. Știi câte cupluri de aceeași vârstă se despart după câțiva ani? Timpul petrecut împreună e mai valoros decât anii din buletin.”

Larisa, care acum era mamă a unui băiețel de doi ani, venea des în vizită la Zina. Într-o zi, pe când Anton plecase să cumpere înghețată, fiica i-a spus:

„Mamă, nu mai fi încăpățânată. Anton te iubește sincer. L-am văzut cum te privește când tu nu ești atentă – ca și cum ai fi cea mai prețioasă ființă din univers. Nu renunța la fericire din cauza unor temeri.”

În aceeași seară, când Anton a condus-o acasă, Zina l-a invitat înăuntru. I-a arătat un album vechi cu fotografii – ea la douăzeci de ani, ea cu Larisa bebeluș, ea la primul ei loc de muncă.

„Vreau să înțelegi trecutul meu, să vezi cine am fost înainte să mă cunoști,” i-a spus ea.

Anton a studiat cu atenție fiecare fotografie, zâmbind.

„Știi ce văd eu aici?” a întrebat el. „Văd aceeași Zina pe care o iubesc acum. Aceiași ochi curajoși, același zâmbet cald. Timpul doar ți-a adăugat frumusețe și profunzime.”

Apoi, a scos din buzunar o cutie mică, neagră.

„Este a patra oară când fac asta, și sper să fie ultima – pentru că de data aceasta sper să spui da.”

Când a deschis cutia, înăuntru era un inel delicat, cu o piatră de smarald care amintea perfect de rochia pe care o purtase Zina la nunta Larisei.

Zina a simțit cum toate temerile se topesc. Într-o clipă de claritate, a înțeles că viața îi oferea un dar prețios, iar ea refuza să-l primească din frică.

„Da,” a șoptit ea, cu lacrimi în ochi. „Da, Anton, mă voi căsători cu tine.”

Șase luni mai târziu, Zina purta o rochie de mireasă simplă, dar elegantă. Larisa era domnișoara ei de onoare, iar micuțul ei nepot aducea verighetele. Când Anton a condus-o în primul lor dans ca soț și soție, Zina s-a simțit mai tânără și mai fericită decât fusese vreodată, înțelegând în sfârșit că dragostea adevărată nu cunoaște limite de vârstă sau de timp.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.

Navigare în articole