Vindecătoarea oarbă din satul izolat și-a pierdut graiul când i-au adus un bărbat pe moarte

— Taci! strigă o voce diferită, aspră și disperată. Am încercat totul, înțelegi? Totul! Nu-mi mai rămâne nicio speranță.

Maria se apropie de poartă, iar Baron o flancă protector. Simțea două prezențe – una slabă, aproape stinsă, și alta agitată, plină de frică și disperare.

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea cu voce calmă.

— Bunica Maria? se auzi vocea agitată. Sunt Andrei. V-am adus fratele meu, Mihai. Este… foarte bolnav. Medicii l-au trimis acasă să… să-și ia rămas bun.

Maria simți cum i se strânge inima. Mirosul morții era puternic, dar exista și altceva – un miros specific, unul pe care îl mai întâlnise.

— Aduceți-l înăuntru, spuse ea, deschizând poarta.

Cu pași măsurați, Maria îi conduse în căsuța ei modestă. Bărbații se mișcau greu, unul sprijinindu-l pe celălalt. Îi ghidă spre patul din camera principală, acoperit cu o cuvertură curată, mirosind a plante uscate.

— Așezați-l aici, șopti ea.

Când corpul slăbit al lui Mihai atinse patul, Maria înțepeni. Un val de amintiri îi cuprinse mintea, amintiri pe care le îngropase adânc. Mirosul specific devenise acum inconfundabil – aceeași boală care îi răpise vederea.

Andrei o privi cu speranță. — Vă rog, bunica Maria, am auzit că faceți minuni. Fratele meu are doar treizeci și cinci de ani. Nu poate să…

Maria ridică mâna, cerând tăcere. Se așeză lângă bolnav și-și trecu degetele peste fața lui, simțind căldura febrei și liniile de suferință adâncite în piele.

— De cât timp este așa? întrebă ea.

— Trei luni. A început cu oboseală, apoi dureri de cap insuportabile. Acum nu mai poate merge, vorbește rar și…

Maria încuviință. Știa exact. Aceeași boală care îi furase vederea acum douăzeci de ani. Boala pe care medicii nu putuseră să o diagnosticheze, dar pe care ea o învinsese, plătind prețul luminii.

— Trebuie să fiu singură cu el, spuse ea ferm. Andrei, te rog să aștepți afară. Baron, rămâi cu domnul.

Când ușa se închise, Maria își lipi palmele de tâmplele bărbatului. Putea simți cum boala pulsa sub pielea lui, asemenea unei vietăți întunecate care îi devora lent esența.

— Ascultă-mă, Mihai, șopti ea. Pot să te ajut, dar trebuie să înțelegi ceva. Orice vindecare cere un preț.

Buzele uscate ale bărbatului se mișcară slab: — Nu… mai am… nimic de pierdut.

Maria inspiră adânc. După douăzeci de ani, voia să rupă tăcerea. Să povestească ce i se întâmplase. Dar nu putea. De îndată ce încercă să vorbească despre asta, simți cum i se blochează gâtul. O veche magie îi lega limba.

În schimb, luă mâinile bolnavului între ale sale. Le simți reci și slabe, aproape fără viață.

— Voi face o infuzie. Va fi amară, dar trebuie să bei tot. Apoi, voi așeza mâinile mele pe ochii tăi, iar tu trebuie să te gândești la lumină. La soare, la stele, la orice strălucește. Ține-te de acele imagini, oricât de greu ar fi.

Se ridică și se deplasă sigur prin cameră, cunoscând poziția fiecărui borcan, a fiecărei plante. Mirosul o ghida. Într-un ceainic din aramă veche, amestecă șapte ierburi rare, culese la lumina lunii pline. Adăugă apă de izvor și trei picături din sângele ei.

În timp ce infuzia fierbea, Maria simți din nou prezența. Nu era doar boala din corpul lui Mihai, ci ceva mai vechi, mai profund. O entitate care se hrănea cu suferință.

Turnă lichidul întunecat într-o cană de lut și se întoarse la pat. — Bea, șopti ea. Bea până la ultima picătură.

Mihai sorbi cu dificultate lichidul amar. Când termină, Maria își așeză palmele peste ochii lui și începu să murmure cuvinte într-o limbă uitată. Simți cum energia din corpul ei începe să se reverse în bărbatul muribund, cum boala se retrage, speriată.

Dar prețul… prețul era mereu același. Cu fiecare cuvânt șoptit, Maria simțea cum vocea îi slăbește, cum sunetele se estompează. Era prețul pe care trebuia să-l plătească de fiecare dată când folosea vechiul har. Astăzi, pentru a salva viața lui Mihai, își va pierde graiul pentru totdeauna.

Când ridică mâinile de pe ochii bărbatului, Mihai deschise pleoapele. Pentru prima dată în săptămâni, privirea lui era clară. Febra dispăruse, iar culoarea începea să-i revină în obraji.

— Cum te simți? întrebă Maria, ultimele cuvinte pe care le va rosti vreodată.

— Eu… mă simt mai bine. Mult mai bine, răspunse Mihai, ridicându-se ușor pe coate. Dar dumneata… ochii dumitale…

Maria zâmbi trist. Știa. Pentru fiecare vindecare, prețul era diferit. Astăzi, dăruise vocea ei pentru viața lui, dar primise înapoi ceva ce pierduse de mult – lumina. Boala fusese transferată, dar nu în întregime. O parte rămânea în ea, dormind, așteptând.

Deschise ușa și făcu semn lui Andrei să intre. Bărbatul pășește înăuntru, neîncrezător, apoi înlemnește văzându-și fratele în capul oaselor, privind alert în jur.

— Mihai? Este… este imposibil!

Dar când se întoarse către Maria, rămase fără cuvinte. Femeia îl privea direct în ochi, cu o privire clară și limpede, dar când încercă să vorbească, niciun sunet nu ieși din gura ei.

Baron se apropie și își lipi botul de mâna stăpânei sale. Știa. Întotdeauna știa când Maria făcea marele sacrificiu. Acum, va trebui să fie ochii și vocea ei pentru mult timp de acum înainte.

În liniștea casei, Maria privea pentru prima dată după douăzeci de ani lumina ce se strecura prin fereastră, conștientă că fiecare vindecare vine cu un preț, iar astăzi, prețul fusese graiul ei. Dar, în adâncul sufletului, știa că va mai veni cineva, iar ciclul se va repeta. Așa fusese dintotdeauna. Așa va fi mereu.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.