Mamă, nu ți se pare că la 72 de ani să faci așa ceva

M-am așezat pe scaunul din bucătăria mamei, încercând să-mi păstrez calmul. Ea stătea în fața mea, dreaptă și hotărâtă, ca întotdeauna, cu ochii ei albaștri strălucind de entuziasm. Părul ei, complet alb acum, era prins într-un coc elegant, iar hainele ei simple dar îngrijite îi dădeau un aer de demnitate.

• Ioana, draga mea, a spus ea zâmbind, nu am nevoie de aprobarea ta. Te-am sunat doar să te informez, nu să-ți cer permisiunea.
• Dar mamă, să te înscrii la un curs de parașutism la vârsta ta? Am exclamat din nou. E periculos! Ce se întâmplă dacă faci un atac de cord în mijlocul saltului? Sau dacă parașuta nu se deschide?

Mama a râs, un râs cristalin care m-a trimis înapoi în copilărie.

• Știi cât de minuțios verifică ei echipamentul? Și medicul mi-a dat undă verde. Inima mea e mai puternică decât a multor tineri de 30 de ani.

M-am frecat la tâmple, simțind cum mă cuprinde durerea de cap.

• De când ai devenit așa… temerară? Până acum doi ani, nici măcar în avion nu voiai să urci!

Mama s-a așezat în fața mea și mi-a luat mâinile într-ale ei. Degetele ei, noduroase de artrită, erau calde și surprinzător de puternice.

• De când a murit tatăl tău, am realizat ceva important, Ioana. El a fost întotdeauna precaut, a plănuit totul, a economisit pentru zile negre, a evitat riscurile. Și unde l-a dus asta? A murit oricum, la 75 de ani, fără să-și fi îndeplinit multe dintre visurile pe care le amâna mereu pentru „mai târziu”. Eu nu vreau să fac aceeași greșeală.

Am oftat adânc. Știam că are dreptate. Tata fusese întotdeauna conservator, mereu îngrijorat de viitor. Iar acum mama, care îl urmase docil timp de 50 de ani de căsnicie, părea să compenseze pentru tot timpul pierdut.

• Și asta nu e tot, a adăugat ea cu un zâmbet enigmatic.

Am ridicat o sprânceană.

• Ce mai plănuiești?
• După parașutism, mă înscriu la un curs de tango. Și apoi… cred că voi face o călătorie în Japonia. Întotdeauna mi-am dorit să văd cireșii înfloriți.

Am rămas cu gura căscată.

• Cu ce bani, mamă?
• Cu banii mei, Ioana. Pensia mea de profesor universitar e decentă. Și apoi, am economisit toată viața. Pentru ce? Pentru zile negre? Păi, draga mea, la 72 de ani, zilele negre au venit deja sau nu vor mai veni deloc!

A izbucnit în râs, iar eu, în ciuda îngrijorării, nu m-am putut abține să nu râd cu ea.

În acea seară, când m-am întors acasă, soțul meu m-a întâmpinat curios.

• Ei, ce nebunie mai plănuiește soacră-mea de data asta?

I-am povestit totul, iar el a ascultat zâmbind.

• Știi, a spus el după ce am terminat, mama ta are dreptate. E timpul ei acum. A crescut copii, a îngrijit un soț, a muncit toată viața. De ce să nu se bucure cum știe ea mai bine de anii care i-au mai rămas?

M-am gândit la cuvintele lui toată seara. Poate că într-adevăr, îmi făceam griji degeaba. Poate că mama, la 72 de ani, avea mai multă înțelepciune și curaj decât mine la 50.

Luna următoare, am stat cu inima cât un purice în timp ce mama a făcut primul ei salt cu parașuta. Când a aterizat, cu fața strălucind de bucurie și adrenalină, am înțeles că nu aveam de ce să mă tem. Mama nu îmbătrânea – ea abia începea să trăiască cu adevărat.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.