— Nu doar pentru asta, răspunse Andrei, strângându-l pe Victor la piept. E vorba de tot comportamentul tău. De luni de zile. Ți-ai abandonat copilul, Maria. L-ai lăsat singur, neajutorat. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut nevoie de ajutor medical? Dacă ar fi început să se sufoce?

Maria își dădu ochii peste cap.

— Exagerezi ca de obicei. Nu i s-a întâmplat nimic.

— De data asta, răspunse Andrei, simțind cum furia crește în el. Dar ce va fi data viitoare? Sau următoarea? Cât de mult timp îl vei lăsa singur? Două ore? Patru?

— Ascultă, făcu Maria, schimbându-și deodată tonul. Am greșit, recunosc. Nu se va mai întâmpla.

Andrei o privi atent. O cunoștea prea bine pentru a se lăsa păcălit de schimbarea bruscă de atitudine.

— De câte ori l-ai lăsat singur, Maria?

Ea evită privirea lui.

— Andrei, am avut nevoie să ies puțin. Să iau aer. Să fiu din nou eu însămi pentru câteva momente. Tu nu înțelegi…

— De câte ori? insistă el, vocea lui devenind un șuier.

Maria ridică din umeri.

— Nu știu. De câteva ori.

— Câte?

— Poate de cinci sau șase ori, bine? Nu e mare lucru!

Andrei simți cum pământul îi fuge de sub picioare. Își strânse fiul și mai tare la piept, ca și cum ar fi vrut să-l protejeze de adevărul crud al neglijenței mamei sale.

— Asta e tot, șopti el. S-a terminat.

În următoarele zile, Andrei luă măsuri concrete. Contactă un avocat și începu procedurile de divorț. Ceru custodia exclusivă a lui Victor, argumentând neglijența Mariei. Ea, pe de altă parte, părea mai mult iritată de inconveniență decât îngrijorată de posibilitatea de a-și pierde fiul.

— Chiar vrei să ai grijă singur de un copil, Andrei? îl întrebă ea într-o seară. Tu, care ești atât de dedicat carierei tale?

— Voi face ce e necesar pentru Victor, răspunse el simplu. De fapt, deja fac.

— Ce vrei să spui?

— Că eu sunt cel care se trezește noaptea. Eu sunt cel care îl hrănește, îl schimbă, îl liniștește când plânge. Eu sunt cel care e prezent. Tu ești doar o străină care locuiește în același apartament.

Maria păru rănită pentru o clipă, dar apoi fața i se întunecă.

— O să regreți asta, Andrei. Am nevoie de libertate, de spațiu. Nu sunt făcută să fiu mamă. Dar nu poți să mă ții departe de copilul meu!

Andrei ridică o sprânceană.

— Ironic că abia acum îl numești „copilul tău”. Tocmai când simți că îl pierzi.

În ziua audierilor pentru custodie, Andrei veni pregătit. Avocatul său prezentă înregistrări de pe camerele de securitate din apartament, instalate după incidentul care declanșase totul. Imaginile arătau clar cum Maria părăsea apartamentul, lăsându-l pe Victor singur pentru perioade variind de la treizeci de minute la aproape trei ore.

Judecătorul, o femeie de vârstă mijlocie cu privirea pătrunzătoare, păru vizibil afectată de dovezi.

— Doamnă Ionescu, cum explicați aceste absențe? întrebă ea.

Maria, îmbrăcată într-un costum sobru și cu o expresie calculat îngrijorată, își drese glasul.

— Onorat judecător, am trecut printr-o perioadă dificilă. Depresie postnatală. Nu am fost eu însămi. Dar acum urmez terapie și sunt pregătită să fiu mama de care Victor are nevoie.

— Interesant, interveni avocatul lui Andrei. Nu există nicio dovadă că ați consultat vreun specialist sau că ați fost diagnosticată cu depresie postnatală. De fapt, înregistrările telefonice arată că în timpul acestor absențe, dumneavoastră erați la mall, la cafenele sau la prietenele dumneavoastră.

Maria pălise vizibil.

Rezultatul a fost previzibil. Andrei primi custodia exclusivă, iar Maria dreptul la vizite supravegheate de două ori pe săptămână. Spre surprinderea lui Andrei, ea nu protestă prea mult – poate înțelesese în sfârșit profunzimea eșecului ei ca mamă, sau poate era ușurată să scape de o responsabilitate pe care nu și-o dorise niciodată cu adevărat.

După șase luni, Maria nu mai ceru să-și vadă fiul. Dispăruse din viața lor, lăsând în urmă doar câteva fotografii și un gol pe care Andrei se străduia din răsputeri să-l umple.

---

Cinci ani mai târziu, Andrei stătea pe o bancă în parc, urmărindu-l pe Victor cum se juca în nisip. Băiatul crescuse frumos – vesel, inteligent și incredibil de afectuos. Nimeni n-ar fi ghicit traumele din primele sale luni de viață.

— Tati, uite ce castel am făcut! strigă Victor, arătând mândru spre construcția sa.

— E minunat, campionule! zâmbi Andrei.

Privind în jur, observă o femeie care îi studia de la distanță. Inima i se strânse când o recunoscu pe Maria. Era schimbată – părul mai scurt, fața mai matură. Ea îi surprinse privirea și, după o ezitare, se apropie.

— Bună, Andrei.

— Maria, răspunse el neutru. Ce surpriză.

— El e… Victor? întrebă ea, privind spre copilul care continua să se joace, inconștient de drama care se desfășura la câțiva metri de el.

— Da.

Maria înghiți în sec.

— E foarte frumos.

— Da, este.

O tăcere stânjenitoare se așternu între ei.

— Cum… cum vă descurcați? întrebă ea în cele din urmă.

— Bine, răspunse Andrei. Foarte bine, de fapt.

— Mă bucur, șopti ea, și pentru prima dată părea sinceră. Am făcut multe greșeli, Andrei.

El dădu din cap, neștiind ce să spună.

— Nu cer să revin în viața voastră, continuă Maria. Știu că am pierdut acest drept. Dar… dacă vreodată va avea întrebări despre mine, te rog să nu mă prezinți ca pe un monstru.

Andrei o privi lung, simțind cum anii de mânie și dezamăgire se estompează încet, lăsând loc unei înțelegeri calme.

— Nu aș face asta, răspunse el. Când va fi pregătit să știe, îi voi spune adevărul – că mama lui nu a fost pregătită să fie mamă. Că a făcut o alegere. Și că asta nu înseamnă că nu l-a iubit, ci doar că nu a putut oferi ceea ce avea nevoie.

Ochii Mariei se umplură de lacrimi.

— Mulțumesc, șopti ea.

Privind spre Victor, care construia acum un al doilea turn pentru castelul său de nisip, Andrei simți o ușoară compasiune pentru femeia de lângă el. Maria ratase atâtea momente frumoase, atâtea prime experiențe, atâtea îmbrățișări și săruturi de noapte bună.

— Știi, spuse el încet, sărăcia nu înseamnă doar lipsa banilor. Există și o sărăcie a sufletului. Și cred că asta e cea mai tristă formă.

Maria dădu din cap, înțelegând perfect. Fără alt cuvânt, se îndepărtă încet, privind o ultimă dată spre băiatul pe care îl adusese pe lume, dar nu avusese curajul să-l crească.

Andrei se întoarse spre fiul său, care îl striga bucuros:

— Tati, vino să mă ajuți!

Cu un zâmbet cald, se ridică și merse spre Victor, lăsând trecutul în urmă și concentrându-se pe ceea ce conta cu adevărat – prezentul lor împreună și viitorul strălucit care îi aștepta.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.