Am șaizeci de ani. Și, pentru prima dată în viață, simt că parcă nu mai sunt aici

Ieri am primit o scrisoare. O invitație simplă, pe hârtie albă, cu un scris de mână pe care nu l-am recunoscut imediat. De la nepoata mea, Maria. Are doisprezece ani și locuiește cu părinții ei la două sute de kilometri depărtare. Mă invita la un spectacol de dans. Ea dansează. Nu știam asta.

Am stat cu scrisoarea în mână, tremurând. Cum a obținut adresa mea? De ce tocmai acum? Cu degetele fragile am deschis un sertar vechi și am scos cutia cu economii – bancnote mărunte strânse pentru zile negre. Poate că aceasta era ziua mea de lumină.

Autobuzul spre Brașov era aproape gol. M-am așezat lângă geam și am privit cum peisajul se schimbă. Copaci, câmpuri, case din ce în ce mai dese. Mă simțeam ca un copil care merge în prima excursie. Emoționată și speriată în același timp.

Spectacolul era într-o sală mică a școlii locale. Am stat în ultimul rând, cu un buchet mic de frezii albe în mână. Nu am anunțat pe nimeni că voi veni. Poate că era o greșeală. Poate că invitația fusese trimisă din milă.

Când Maria a apărut pe scenă, în rochița ei albastră, cu părul prins într-un coc impecabil, inima mea a încetat să mai bată pentru o secundă. Semăna atât de mult cu fiica mea la aceeași vârstă! Aceleași mișcări grațioase, aceeași concentrare intensă pe chip.

După spectacol, am rămas neclintită pe scaun, neștiind ce să fac. Publicul s-a împrăștiat, părinții îmbrățișându-și copiii, profesorii strângând echipamentul. Și atunci am văzut-o pe Maria, scrutând mulțimea cu privirea. Ochii ei s-au oprit asupra mea și, pentru o clipă, am crezut că va întoarce privirea. Dar a zâmbit și a venit direct spre mine.

„Ai venit!” a exclamat ea, luându-mi mâinile în ale sale. Mâinile ei erau calde și moi, ale mele reci și aspre. „Nu credeam că vei veni cu adevărat.”

„Cum ai obținut adresa mea?” am întrebat, încă nevenindu-mi să cred că stăteam de vorbă cu nepoata mea.

„Am găsit-o în agenda mamei. Ea nu știe că ți-am scris.”

Am înghițit în sec. „Spectacolul a fost minunat. Dansezi foarte frumos.”

Un moment de tăcere. Apoi:

„Bunico, vrei să vii la noi acasă? Doar pentru puțin? Am spus părinților că am invitat o prietenă după spectacol.”

Am urmat-o tremurând prin străzile necunoscute. Apartamentul lor era luminos, cu plante la ferestre și fotografii de familie pe pereți. Nu eram în niciuna dintre ele.

Soțul fiicei mele a părut surprins când m-a văzut, dar nu nepoliticos. Fiica mea, în schimb, a înghețat în ușa bucătăriei.

„Mama? Ce cauți aici?”

„Eu am invitat-o,” a intervenit Maria. „E bunica mea și a venit special pentru spectacolul meu.”

S-a lăsat o tăcere grea. Am simțit că ar trebui să plec, că prezența mea tulbura ordinea stabilită a vieții lor. Dar Maria mi-a luat mâna și m-a condus spre canapea.

„Vreau să-mi spui o poveste, bunico. Mama zice că știai cele mai frumoase povești.”

În acea seară, am rămas la cină. Am vorbit puțin, am ascultat mult. Am aflat că fiul meu se mută în Germania, că fiica mea a fost promovată la serviciu, că Maria studiază pianul pe lângă dans. Mici fragmente din viețile lor, la care nu avusesem acces.

Înainte să plec, fiica mea m-a condus la ușă.

„De ce nu ai sunat înainte să vii?” m-a întrebat, dar vocea ei era mai moale acum.

„Pentru că mi-a fost teamă că îmi vei spune să nu vin.”

S-a uitat la mine lung, ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. „Vino duminica viitoare la prânz. Maria ar vrea să-i mai spui povești.”

Acum stau la fereastra mea, privind grădina mică pe care o îngrijesc. Am șaizeci de ani și, pentru prima dată după mult timp, simt că încep să exist din nou. Nu pentru toată lumea, nu în fiecare moment. Dar pentru o fetiță care dansează și care vrea să audă povești. Pentru o fiică care, poate, începe să-și amintească. Pentru mine însămi, care învăț încet să deschid din nou ușa inimii mele.

Singurătatea nu a dispărut. Este încă acolo, ca un oaspete vechi obișnuit să stea la masa mea. Dar acum, uneori, mai am și alți oaspeți.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.