Mulgătoarea a hotărât să scape de sarcină, ca să-i facă în ciudă logodnicului care a părăsit-o. Dar cum a trecut pragul vrăjitoarei, a încremenit.

– Nu, ce-ai pățit, fetițo? Hai, intră, nu sta în prag ca o nălucă! – zise bătrâna Valeria, cunoscută în sat drept vindecătoarea.

Lera intră tremurând, cu ochii roșii de plâns și mâinile strânse la piept, parcă voia să-și țină inima să nu-i sară.

– Am venit… să… să scap de copil. Nu-l mai vreau, tanti Vale, nu mai pot… – zise ea, cu voce stinsă.

Bătrâna o privi lung, o clipă nu zise nimic. Se apropie, o apucă de umeri și-i zise:

– Stai jos. Și spune-mi tot. De ce vrei să faci un păcat așa de mare?

Lera izbucni iar în plâns și printre suspine povesti tot – cum a plecat Kola, cum a aflat că e cu alta, cum a fugit din sat fără un cuvânt.

– Mi-a promis că ne căsătorim… că vom avea un băiețel… că-l va duce la pescuit. Am crezut în el, tanti Vale. Și-acum… mi-a lăsat numai rușine și durere.

– Of, of, copila mea… Și-acu’ ce? Tu vrei să-l pedepsești pe el cu viața unui prunc? Nu merită el atâta putere, fata mea. Asta-i decizia ta, dar să știi că nu e una ușoară. Și nu-i drum de întors…

Lera își șterse ochii și se ridică:

– N-am venit pentru vorbe, tanti Vale. Vreau să scap. Azi.

Bătrâna oftă adânc, se apropie și-i luă mâna.

– Hai cu mine în cealaltă cameră. Dar să știi… Dumnezeu vede tot. Și uneori, când crezi că ai pierdut tot, El îți dă ce n-ai visat vreodată.

Timpul trecu greu. Zilele păreau că nu se mai termină, iar Lera se simțea din ce în ce mai vinovată. Nu putea să doarmă. În fiecare noapte visa un copil care o chema „mama” și care plângea după ea.

Într-o seară, cu ochii în tavan și mâinile pe burtă, izbucni în lacrimi și începu să vorbească cu Dumnezeu:

– Doamne… iartă-mă dacă am greșit… Dar nu pot. Nu pot să-l pierd pe copilul meu. Nu contează ce-a făcut Kola… Eu o să fiu mamă! O să fiu puternică!

Și a doua zi dimineață, Lera bătu iar la ușa bătrânei Valeria.

– Tanti Vale, am venit… să te rog ceva.

– Spune, draga mea.

– Nu mai vreau să scap de sarcină. Vreau doar să mă ajuți să am un copil sănătos. Poate… Dumnezeu mi-l trimite să nu fiu singură.

Bătrâna zâmbi și o strânse în brațe.

– Așa te vreau, fată bună. Când ne păstrăm sufletul curat, El ne ajută.

Au trecut luni. Burta Lerei crescuse frumos, iar lumea începuse s-o respecte mai mult decât înainte. Devenise femeie în ochii satului. Deși unii șușoteau pe la colțuri, ea mergea cu capul sus. Muncise până în luna a opta la fermă, ajutată de mama și de tatăl ei, care o apăra de toți.

Într-o zi, pe când se întorcea de la fântână, cineva bătu la poarta lor. Lera ieși și rămase încremenită.

– Kola…

– Lera, eu… am fost un prost. Un mare prost. Iartă-mă, te rog. Marina m-a mințit, n-a vrut decât banii mei. M-a lăsat în oraș cu buzunarele goale și cu sufletul gol.

– Ce vrei acum?

– Am aflat că ești însărcinată. Și m-am întors. Nu vreau nimic altceva decât să fiu lângă tine. Lângă copilul nostru.

Lera tăcu. Îl privi lung. Inima îi bătea tare, dar nu mai era fata naivă de altădată.

– Kola… eu o să nasc în curând. Tu nu știi ce-a fost aici, cât am plâns, cât m-am luptat. Nu pot să-ți spun azi „da”. Dar dacă vrei cu adevărat să fii tată, demonstrează-mi. Stai lângă noi. Nu cu vorbe. Cu fapte.

– Stau. Rămân. Pe viață, dacă mă lași.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o noapte rece de toamnă, satul s-a luminat dintr-o casă modestă. Se născuse o fetiță cu ochi mari și păr negru ca tăciunele. Lera o ținea la piept și îi șoptea:

– Tu ești minunea mea. Pentru tine am ales viața. Și nu-mi pare rău nicio clipă.

La marginea patului, Kola plângea în tăcere. Nu merita iertarea, dar o primise. Și știa că de-acum înainte, avea un singur drum – să-și răscumpere greșeala, pas cu pas, zi de zi.

Și poate, cine știe, într-o bună zi, Lera îi va spune din nou „da”.