Maria și Mihai luau cina când ușa s-a deschis brusc și în apartament a năvălit mama lui

„…doar o străină în casa ta,” a terminat Maria propoziția, privind fix spre fereastra întunecată a bucătăriei.

Mihai s-a apropiat și a îngenuncheat lângă scaunul ei. Pentru prima dată după mulți ani, a văzut lacrimi în ochii soției sale.

„Niciodată nu te-am considerat străină,” a spus el încet. „Dar recunosc că am fost laș. Mama a insistat pentru acel aranjament cu apartamentul, iar eu… am cedat. Ca întotdeauna.”

Maria a zâmbit amar. „Exact. Ca întotdeauna. Ai 38 de ani, Mihai, și încă lași ca mama ta să dicteze în familia noastră.”

S-a ridicat și a început să strângă farfuriile de pe masă. Cina fusese uitată complet. Mihai a rămas pe loc, uitându-se la dosarul verde.

„De cât timp pui bani deoparte?” a întrebat el.

„De trei ani. De când Ioan a mers la școală și Anastasia la grădiniță. Am aflat atunci de la notarul familiei tale despre aranjamentul cu apartamentul.”

Mihai a ridicat privirea, surprins. „Ți-a spus?”

„Nu direct. L-am auzit discutând cu mama ta despre «măsurile de siguranță» pe care le-ați luat. Apoi am verificat singură actele.”

Tăcerea dintre ei era grea, plină de cuvinte nespuse de-a lungul anilor. Mihai a răsfoit documentele din dosar – depozite substanțiale pentru fiecare copil, o poliță de asigurare de viață pe numele ei, toate aranjate meticulos.

„Voi transfera mâine jumătate din apartament pe numele tău,” a spus el brusc.

Maria a oprit apa de la robinet și s-a întors spre el. „Nu-ți cer asta.”

„Știu. Dar trebuie s-o fac. Pentru noi. Pentru a-ți arăta că nu există «eu» și «tu» în familia aceasta. Suntem «noi».”

A urmat o altă perioadă de tăcere, dar de data aceasta era diferită. Mai ușoară, ca și cum ceva blocat de mult timp începea să se miște din nou.

„Știi ceva?” a spus Maria în cele din urmă. „Promovarea aceea… Am refuzat inițial un post și mai bun la o filială din străinătate. Pentru că nu voiam să plec departe de tine și de copii.”

Mihai s-a ridicat și s-a apropiat de ea. „Îmi pare rău că nu ți-am fost alături cum ar fi trebuit. Dar vreau să schimb asta, începând de acum.”

A doua zi dimineață, când copiii au plecat la școală, Mihai a luat o decizie neașteptată. A sunat-o pe mama sa și i-a cerut să se întâlnească la o cafenea, nu la ei acasă.

Lidia Petrescu a sosit la timp, încă purtând pe față expresia indignată din seara precedentă.

„Mamă,” a început Mihai ferm, „trebuie să stabilim niște limite.”

„Ce limite? Despre ce vorbești?” s-a încruntat ea.

„Despre intervențiile tale în familia mea. Despre felul în care încerci mereu să o pui pe Maria într-o lumină proastă. Despre cum mă faci să aleg între voi două. Se termină azi.”

Pentru prima dată în viața lui, Mihai a văzut-o pe mama sa rămânând fără replică. Și pentru prima dată, a simțit că într-adevăr devenise bărbatul familiei sale.

În acea seară, când Maria s-a întors de la serviciu, a găsit casa luminată de lumânări, iar pe masă o așteptau actul notarial privind transferul proprietății și bilete pentru o vacanță în doi – prima după nașterea copiilor.

„Este doar începutul,” a spus Mihai, îmbrățișând-o. „Avem multe de reparat, dar sunt gata să încep.”

Maria a zâmbit pentru prima dată în multe zile. Nu era totul rezolvat, dar era un început. Iar uneori, începuturile sunt tot ce avem nevoie pentru a reconstrui ceea ce părea pierdut.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.