Fugind spre fermă, tractoristul i-a aruncat cheile de la casă unei cerșetoare.

Grăbindu-se spre fermă, tractoristul i-a dat cheile casei unei cerșetoare înghețate cu un copil mic. Iar când s-a întors, s-a uitat pe geam și a rămas cu gura căscată…

Mihai se uita în jurul lui. Câteodată își promitea că o să facă curat prin casă, dar… Gândurile astea îi veneau doar dimineața, înainte să plece la muncă. Seara… Seara se întorcea acasă cu o sticlă de rachiu, o dădea peste cap și adormea lat.

Așa trăia de mai bine de un an. De când Ana l-a lăsat și a plecat la oraș, sperând la o viață mai bună…

…În ziua aia era un frig de-ți înghețau și gândurile. Iarăși trebuia să se chinuie cu tractorul, că nu pornea. De câte ori se certase cu șeful pe tema garajului care nu era niciodată încălzit?

— Scuzați! – A tresărit. Afară încă era beznă și nu se aștepta la nimic la ora aia, darămite o voce necunoscută, fix în curtea lui.

S-a întors brusc și a văzut o femeie, sau poate o fată mai tânără, iar în spatele ei un copil mic, zgribulit.

— Doamne, dar ce căutați aici, la ora asta și pe gerul ăsta? Și cu copilul după dumneavoastră?!

Femeia a ridicat umerii ușor, parcă jenată.

— Așa a fost să fie… Știți cumva dacă ne-ar putea primi cineva, măcar pentru o noapte? Ionuț e tare obosit… Și nu prea avem bani.

Mihai a încercat să-i vadă mai bine fața.

— Mergeți la mine acasă. Eu mă întorc după ora șase. Înăuntru e cald, iar dacă vi se face frig, aprindeți soba.

Nu știa nici el de ce nu i-a trecut prin cap că-s niște străini. Că poate o să-l fure. Dar n-a stat să se gândească.

Ziua a trecut repede. Abia spre seară a început să-l roadă un pic grija. Trecuse pe la magazin, ca de obicei, dar nu s-a mai oprit. A luat, totuși, sticla de rachiu, dar și o pungă de bomboane. Nu era sigur că femeia și copilul mai sunt acolo. Poate doar s-au încălzit puțin și au plecat mai departe.

Când a ajuns, în casă era lumină. Asta l-a lovit ca un trăsnet. Casa lui, care de obicei arăta ca după război, acum era curată lună. A mers încet spre fereastră și a tras cu ochiul înăuntru.

A înlemnit.

Mobila era ștearsă de praf, podeaua curățată, ba chiar pe masă era pusă o față de masă veche, cusută de Ana. O oală cu supă fierbinte trona în mijloc. Femeia – acum o putea vedea mai bine – aranja niște farfurii. Era mai tânără decât o crezuse. Avea fața palidă, dar blândă. Iar băiețelul, de vreo cinci ani, stătea cuminte și desena pe o hârtie.

Mihai simțea ceva ciudat în piept. O amintire uitată de demult. Căldură, liniște, oameni în casă… Parcă îi lipseau de o viață.

A bătut ușor la ușă. Ioana s-a speriat puțin, dar apoi a zâmbit când l-a recunoscut și i-a deschis.

— Bună seara, a zis ea încet. Sper că nu vă supărați… Am făcut puțină ordine. A fost cel mai mic lucru pe care puteam să-l facem pentru gestul dumneavoastră.

Mihai a intrat și parcă era străin în casa lui. Mirosea a mâncare caldă și bună. De când nu mai simțise mirosul ăsta?

— Nu trebuia… – a încercat să zică ceva, dar a tăcut imediat când a văzut fețele de masă cusute de Ana. Le pusese într-un dulap după ce plecase, dar acum erau acolo, întinse frumos.

— Am găsit niște cartofi și ceapă prin cămară, a zis ea. Și puțină făină. Am făcut supă și niște clătite. N-am folosit mare lucru.

— Nu, nu, e bine, a zis el repede și a băgat sticla de rachiu după un raft. Doar că… n-a mai fost așa de mult timp casa asta.

Copilul i-a zâmbit timid.

— El e Ionuț, a zis femeia. Iar eu sunt Ioana. Vă mulțumim că ne-ați primit. Am încercat să batem la mai multe uși în sat, dar… nimeni nu ne-a lăsat să intrăm.

Mihai s-a simțit aiurea. Sinceritatea ei îl lovea fix în inimă. S-a așezat la masă. Nici n-a mai deschis sticla.

— De unde veniți? a întrebat el.

Ioana a ezitat.

— De departe… Am plecat din oraș după ce… au apărut niște probleme. Am crezut că poate în satele astea găsim ceva de muncă…

El și-a dat seama că nu vrea să intre în detalii. N-a insistat. Fiecare are povestea lui.

— Și… acum unde mergeți?

— Nu știm exact. Sperăm să găsim un loc unde să începem de la zero.

Mihai a luat o lingură de supă și a dat din cap: era chiar gustoasă. Nici nu-și amintea când mai mâncase așa bine.

— Puteți să stați aici câteva zile, a zis el, surprins el însuși de ce spune. Până găsiți ceva. Iarna e grea.

Ioanei i-au dat lacrimile.

— Sunteți prea bun… Dar nu vrem să incomodăm.

— Nu mă încurcați cu nimic. E prea multă liniște oricum pe-aici.

După cină, Mihai le-a lăsat dormitorul și s-a dus el pe canapeaua din camera mică. În noaptea aia, pentru prima dată după mult timp, n-a mai simțit nevoia să bea ca să adoarmă. Doar a ascultat: pași prin casă, apă curgând, voci în șoaptă… Sunete de viață.

Zilele au trecut, iar lucrurile au început să se așeze. Mihai mergea la fermă dimineața, iar seara îl așteptau curățenie și mâncare caldă. Ioana ajuta bătrânele din sat, iar Ionuț își făcuse deja prieteni printre copiii vecinilor.

Într-o seară, după vreo două săptămâni, când Ionuț dormea deja, Mihai și Ioana stăteau la masă, cu ceai în față.

— Trebuie să-ți spun ceva, a zis ea. Despre ce s-a întâmplat cu adevărat.

— Nu trebuie, dacă nu vrei, a zis el.

— Ba da. Pentru că… încep să mă simt acasă aici. Și nu vreau să-ți ascund nimic.

Ioana și-a strâns cănița de ceai între palme și a început să povestească:

— Am fost căsătorită. La început era ok. Dar după ce s-a născut Ionuț, a început să bea. Și apoi să ne lovească. Am îndurat ani de zile, sperând că se va schimba. Dar într-o seară… era atât de beat și violent… Mi-a fost frică pentru viața copilului meu. Așa că am fugit. Cu puținii bani pe care-i strânsesem pe ascuns.

Mihai a simțit un nod în gât. Înțelesese. Mult prea bine.

— De atunci ne ascundem, a continuat ea. El are prieteni la poliție în oraș… Mi-a zis că dacă plec, mă găsește și-mi ia copilul. Așa că am fugit cât mai departe.

Mihai i-a luat mâna și a strâns-o ușor.

— Aici sunteți în siguranță. Cât sunt eu, nu vă atinge nimeni.

Lacrimile au început să curgă din nou.

— Mulțumesc… Nici nu știi ce mult înseamnă asta pentru noi.

În noaptea aia, Mihai s-a uitat mult timp în tavan. Și-a dat seama că avea ocazia să facă ceva bun. Ceva ce conta.

A doua zi, a mers la primărie. A vorbit cu primarul despre Ioana. Cantina școlii avea nevoie de o bucătăreasă. Primarul – care deja auzise zvonuri – i-a dat o șansă.

Când Mihai i-a spus Ioanei, ea a izbucnit în plâns de bucurie.

— Nu știu cum să-ți mulțumesc…

— Ba eu știu: doar rămâi. Tu și Ionuț. Voi mi-ați adus viața înapoi.

Au trecut săptămâni. Ioana lucra la școală, Ionuț mergea la grădiniță, iar Mihai… Mihai se schimbase. Nu mai punea gura pe rachiu. Îi plăcea să vină acasă.

Într-o seară de primăvară, stăteau toți trei pe bancă, privind cerul.

Mihai i-a luat mâna Ioanei.

— Cine-ar fi zis că, oferind cheile unui străin într-o zi de iarnă, îți poți găsi fericirea înapoi?

Ioana a zâmbit.

— Iar eu nu credeam că fugind de cineva rău, voi da peste cineva atât de bun.

Ionuț a venit, s-a așezat între ei și și-a pus capul pe umărul lui Mihai. Și atunci, în liniștea satului, Mihai a știut: are din nou o familie. O viață. Un rost.