— Cum de te-a ticnit, proastă ce ești! Cine te mai vrea acum cu copilul la brâu? Și cum o să-l crești? Nu sunt slujnica ta, să știi! Te-am hrănit până acum, dar grijă de odraslă nu am! Pleacă din casa mea și să nu te mai întorci!
Cătălina asculta strigătele, cu ochii în pământ. Ultima speranță că mătușa o va lăsa să rămână măcar până își găsește de lucru se năruia în fața ei.
— Dacă ar fi trăit mama…
Tatăl nu-l cunoscuse, iar mama murise cu cincisprezece ani în urmă, călcată de un șofer beată la trecerea de pietoni. Autoritățile se pregăteau s-o ducă la orfelinat când apăruse o rudă îndepărtată, văr de-al treilea al mamei. Femeia, cu casă și salariu stabil, o luase sub aripa ei.
Trăiau la marginea unui orașel din sudul Moldovei, unde vara era caniculară, iar iarna ploioasă. Fată harnică, Cătălina nu ducea lipsă de mâncare sau haine. Poate că dragostea mamei îi lipsea, dar cine ar fi băgat de seamă?
Terminase școala cu note bune, apoi facultatea de pedagogie. Dar întoarcerea acasă nu o bucura.
— Gata! Ieși din curte să nu te mai văd!
— Mătușă Mariano, poate măcar…
— Am zis gata!
Fata luă geamantanul și păși în arșița străzii. Cum de ajunsese aici? Umilită, respinsă, cu burtica abia vizibilă. Hotărâse să spună adevărul, chiar dacă nu voise să-l ascundă.
Trebuia să găsească un adăpost. Mergea cu capul în pământ, copleșită de gânduri, când un miros de tocăniță și plăcinte proaspete o trezi la realitate. O femeie vărsa apă dintr-o oală în ogradă.
— Doamnă, îmi dați, vă rog, puțină apă?
Elena, o femeie voinică în cincizeci de ani, o privi:
— Intră, dragă.
Îi dădu un ulcior rece. Cătălina se așeză pe o bancă, sorbi lacom.
— Pot sta puțin? E înăbușitor…
— Stai liniștită. De unde ești? Cu geamantanul…
— Am terminat facultatea. Vreau să predau la școală, dar n-am unde locui. Știți pe cineva care închiriază o cameră?
Elena o studie: curată, istovită, cu umbre în priviri.
— Poți sta la mine. Nu cer mult, dar să plătești la zi. Dacă ești de acord, hai să-ți arăt camera.
Se bucură în sinea ei: banii în plus nu strică, iar singurătatea i se părea acum mai ușoară.
Camera era mică, dar luminoasă, cu geam spre grădină. De îndată ce se instalară, Cătălina se duse la direcția de învățămănt.
Zilele se scurgeau între copii și culegere de roșii în grădina Elenei. Se împrieteniră. Seară de seară, beau ceai sub vița încâlcită pe șopron, vorbind despre viață.
Sarcina mergea bine. Când îi povesti despre Andrei, fiul învățătorilor bogați care o părasese, Elena o mângâie:
— N-ai fi prima, nici ultima. Bine că n-ai ucis o viață. Copilul îți va aduce bucurii.
Dar Cătălina nu mai visa la împăcări. Îi era scârbă de amintirea refuzului lui.
La sfârșitul lui februarie, în sala de nașteri a spitalului din Cahul, Cătălina își ținu în brațe pe Victor, un băiețan zdravăn. În patul alăturat, o fetiță părăsită de mama ei plângea încet.
— O să te numesc Mădălina, — șopti ea, aplecându-se să o ia în brațe.
Două zile mai târziu, un căpitan de poliție frontieră apăru în salon. Soția lui fugise, lăsându-i nou-născuta. Când o văzu pe Cătălina hrănind amândoi copiii, ochii i se umplură de recunoștință.
În ziua externării, o mașină cu baloane albastre și roz aștepta în fața spitalului. Căpitanul Radu Popescu o ajută să urce, înmânându-i două pachete: unul cu haine pentru Victor, altul cu jucării pentru Mădălina.
— Viața are surprize ce nu le poți născoci, — murmura Elena, privind mașina dispărând în cotitură.
Și astfel, din întâmplare, două destine sparte se împletiră într-un basm neașteptat, poveste ce se va șopti în orașul de graniță ani la rând.