Dar sunt copiii tăi! Sunt încă foarte mici! Cum poți?

— Radu? — șopti ea, privindu-l surprinsă. Ochii ei mari căprui îl cercetau cu o curiozitate rece.

Era la fel de frumoasă ca în ziua în care o părăsise, poate chiar mai frumoasă. Părul ei castaniu cădea în valuri pe umeri, iar chipul ei emana o încredere pe care nu o avusese înainte.

— Ana… — numele ei îi ieși greu de pe buze. — Ce coincidență să te întâlnesc aici.

— Nu chiar, — răspunse ea simplu. — Locuim aproape. Venim în acest parc în fiecare weekend.

„Locuim”. Cuvântul îl lovi ca un pumn în stomac. Evident că era posibil să și-a refăcut viața, dar realitatea acestui gând îl făcu să se simtă brusc gol pe dinăuntru.

— Mami, mami! Uite ce am găsit! — strigă un băiețel alergând spre ei, ținând în mână o piatră ciudată.

Radu îl privi și simți cum i se oprește respirația. Băiatul avea ochii lui, nasul lui. Era ca și cum s-ar fi uitat la o fotografie din copilăria lui.

— David, te-ai murdărit tot, — spuse Ana zâmbind, ștergându-i fața cu delicatețe.

— E… e fiul nostru? — întrebă Radu cu voce tremurândă.

— Da, David are șapte ani acum, — răspunse ea, apoi strigă: — Matei! Vino și tu, te rog!

Un alt băiețel, mai mic, se apropie timid de ei. Avea trăsăturile blânde ale Anei, dar zâmbetul… zâmbetul era al lui Radu.

— Băieți, — spuse Ana cu o voce calmă, — acesta este Radu, tatăl vostru.

Copiii îl priviră curioși, fără emoție, ca și cum le-ar fi prezentat un vecin sau un coleg de serviciu al mamei lor.

— Bună, — spuse David, întinzând mâna într-un gest surprinzător de matur.

Radu îi strânse mâna, simțind un nod în gât.

— Bună, David, — reuși el să spună. Apoi se întoarse spre celălalt băiat: — Și tu ești Matei? Câți ani ai?

— Cinci ani și jumătate, — răspunse băiețelul, ascunzându-se parțial în spatele mamei sale.

O tăcere stânjenitoare se așternu între ei. Radu privea când la Ana, când la copii, neștiind ce să spună. Ani întregi își imaginase acest moment, dar acum, când era aici, cuvintele păreau insuficiente, ridicole chiar.

— Băieți, — spuse Ana brusc, — mergeți și jucați-vă încă puțin. Trebuie să vorbesc cu… cu tatăl vostru.

Copiii alergară înapoi spre locul de joacă, aruncând ocazional priviri curioase spre ei.

— Arată bine, — spuse Radu, încercând să rupă tăcerea. — Sunt băieți frumoși și sănătoși.

— Da, sunt minunați, — răspunse Ana, privind cu mândrie spre ei. — A fost greu, dar ne-am descurcat.

— Ana, eu… — începu Radu, dar ea îl întrerupse.

— Nu, Radu. Nu vreau scuze acum, după cinci ani. Ce vrei de la noi?

Radu se uită în jos, rușinat.

— Nu știu, — admise el cu sinceritate. — Când te-am văzut… când i-am văzut… Am simțit că am pierdut ceva important. Ceva de neînlocuit.

— Ai pierdut, — confirmă ea simplu. — Ai pierdut primii pași ai lui David, primele lui cuvinte. Ai pierdut nașterea lui Matei și toate nopțile când plângea și avea nevoie de tine. Ai pierdut atât de multe momente, Radu, momente care nu se vor întoarce niciodată.

Fiecare cuvânt era ca o lovitură, dar Radu știa că merită fiecare dintre ele.

— Cum v-ați descurcat? — întrebă el, încercând să-și imagineze viața lor fără el.

— La început a fost foarte greu, — recunoscu Ana. — Am locuit cu mama câteva luni, apoi am găsit un job bun la o companie de marketing. Șeful meu a fost înțelegător cu programul meu, având doi copii mici. Am economisit, am închiriat un apartament, iar acum, de un an, am reușit să cumpărăm unul mic, dar al nostru.

Radu o privea cu admirație. Ana pe care o părăsise era o femeie fragilă, dependentă de el. Femeia din fața lui era puternică, independentă, sigură pe sine.

— Și tu? — întrebă ea, mai mult din politețe.

— Eu… — Radu ezită. Ce putea să-i spună? Că relația pentru care își părăsise familia durase doar șase luni? Că de atunci trecea de la o femeie la alta, fără să găsească ceea ce căuta? Că apartamentul lui era gol și rece, iar nopțile erau lungi și singuratice? — Nu contează, — spuse el în cele din urmă.

Ana îl privi atent, ca și cum ar fi încercat să descifreze ceva pe fața lui.

— Știi, — spuse ea încet, — copiii întreabă despre tine din când în când. Nu le-am spus niciodată lucruri rele. Le-am spus doar că uneori adulții decid să meargă pe drumuri separate.

— Le mulțumesc pentru asta, — șopti Radu, simțind cum ochii i se umezesc.

În acel moment, David căzu și începu să plângă. Ana sări imediat, alergând spre el. Radu o urmă instinctiv.

— Nu e nimic grav, doar o zgârietură, — spuse ea, examinând genunchiul băiatului.

Radu scoase din buzunar o batistă curată și i-o întinse Anei. Ea ezită o clipă, apoi o luă și tamponă ușor rana fiului lor.

— Mai bine? — întrebă ea, sărutându-l pe frunte pe David.

Băiatul dădu din cap, apoi se uită la Radu.

— Tu ești cu adevărat tatăl meu? — întrebă el direct.

— Da, — răspunse Radu, îngenunchind pentru a fi la același nivel cu băiatul. — Îmi pare rău că nu am fost aici pentru tine.

— De ce ai plecat? — veni următoarea întrebare, la fel de directă.

Radu privi spre Ana, neștiind ce să răspundă. Ea dădu ușor din cap, ca și cum i-ar fi dat permisiunea să fie sincer.

— Am făcut o greșeală foarte mare, David, — spuse Radu, alegându-și cuvintele cu grijă. — Uneori, adulții fac alegeri proaste, alegeri pe care le regretă pentru tot restul vieții lor.

David îl studie o vreme, apoi spuse:

— Matei nu te cunoaște deloc. Era prea mic când ai plecat.

Aceste cuvinte simple îl răniră pe Radu mai mult decât orice reproș pe care Ana i l-ar fi putut aduce.

— Aș… aș vrea să-i cunosc acum, — spuse el, ridicând privirea spre Ana. — Dacă îmi permiți.

Ana rămase tăcută câteva momente, gândindu-se.

— Nu știu, Radu, — spuse ea în cele din urmă. — Nu vreau să intri în viața lor doar pentru a dispărea din nou. Ei au nevoie de stabilitate, nu de confuzie.

— Înțeleg, — răspunse el. — Dar te rog să mă crezi că m-am schimbat. Îmi dau seama acum ce am pierdut, ce am aruncat.

Ana oftă.

— Iată ce vom face, — spuse ea după o pauză. — Putem începe cu vizite scurte, în parc sau la un loc de joacă. Să vedem cum reacționează copiii, cum te descurci tu. Dar, Radu, — vocea ei deveni mai fermă, — dacă îi dezamăgești din nou, dacă le promiți ceva și nu te ții de cuvânt, asta va fi tot. Nu voi permite nimănui să-i rănească, nici măcar tatălui lor.

Era mai mult decât sperase Radu, mult mai mult decât merita.

— Mulțumesc, Ana, — spuse el, încercând să-și stăpânească emoția. — Nu vă voi dezamăgi de data aceasta. Pe niciunul dintre voi.

Se uitară amândoi la copiii care se jucau din nou, ignorând drama adulților din jurul lor. Radu știa că drumul înapoi spre inima fiilor săi va fi lung și dificil. Știa că încrederea Anei era fragilă și greu de recâștigat. Dar pentru prima dată în cinci ani, simțea că viața lui are din nou un scop.

— Duminică, ora 11, tot aici, — spuse Ana, ridicându-se. — Vom vedea cum merge.

— Voi fi aici, — promise Radu, și de data aceasta, era o promisiune pe care intenționa să o respecte.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.