Când Clara s-a întors acasă din delegație, în apartament era liniște. Nici televizor, nici zgomot de vase, nici acel enervant „iubito, unde-mi sunt papucii?”

Când Clara s-a întors acasă din delegație, în apartament era liniște. Nici televizor, nici zgomot de vase, nici acel enervant „iubito, unde-mi sunt papucii?” — nimic.

Thomas lipsea.

Pe masa din bucătărie zăcea o notiță aruncată neglijent:
„Am plecat la sală. Revin târziu. Încălzește ceva, dacă mai rămâne.”

Clara oftă și trecu în liniște în dormitor. Se simțea vlăguită. Și nu doar obosită fizic — era epuizată psihic, emoțional, complet.

Înainte de culcare, deschise aplicația bancară. Soldul era jalnic. Iar în dreptul lui apăreau două notificări recente, ambele de la Thomas:

Retragere 49,00 € — frizerie de lux MEN’S PRIDE
Retragere 12,50 € — seturi sushi

— Bineînțeles… nu are job, dar frizura — de clasa întâi… — șopti Clara și închise telefonul.

A doua zi, Clara nu merse la muncă. Pornise laptopul, formase numărul resurselor umane și anunțase că ia un concediu fără plată. Apoi își închise telefonul.

La prânz, Thomas intră în casă fluierând vesel.

— A, ești acasă? Te-au dat afară? — întrebă el, scoțându-și pantofii sport.

Clara îl privi calm.

— Nu. Mi-am luat concediu. Vreau să mă odihnesc. Și să mă gândesc.
— Să te gândești? La ce? La facturi?
— Exact. Să mă gândesc pentru cine și de ce le plătesc.

Sprâncenele lui Thomas se strânseră la mijloc.

— Ce-i cu tonul ăsta? Ai luat-o razna? Trecem printr-o perioadă dificilă! Trebuie să rămânem uniți!

Clara se apropie de dulap, scoase valiza și începu să-i împacheteze lucrurile.

— Hei! Ce faci?!
— Ce trebuia să fac de jumătate de an.
— Nu poți să mă dai afară așa! Suntem familie!
— Exact. Iar în familia asta, tu trăiești în pijamale și chifle, iar eu în credite și pastile pentru tensiune.
— Ai un atac de nervi! — spuse el panicat. — Trebuie să te întinzi puțin!

Clara râse scurt.

— Chiar așa. Vreau să mă întind. În cadă, cu vin și liniște. Fără „dă-mi bani”, fără „mama a zis”.

El încercă să apuce valiza, dar ea încuie ferm fermoarul.

— Clara! Gândește-te! N-am unde să mă duc!

— Ba da, ai. — scoase o foaie și i-o întinse.
Pe ea era notat cu litere caligrafice:

„Str. Libertății 3 — Centru de sprijin pentru bărbații aflați în situații dificile. Program: 09:00–18:00.”

El rămase împietrit.

— Glumești?!
— Nu, Thomas. Ăsta e concediul tău. Acum e rândul tău să reflectezi.

Trecuse o săptămână.

Pentru prima dată după mult timp, Clara nu mai simțea acea durere constantă de cap. Serile le petrecea ascultând muzică, citind, făcând yoga… și plimbându-se singură. Pentru prima dată în doi ani.

În a șaptea zi primi un apel de la colegul ei din departamentul de marketing — Jules, un francez cu care lucrase la un proiect comun.

— C’est toi, Clara? Am văzut postarea ta — ești în concediu?
— Da. M-am hotărât să iau o pauză.
— Vrei să vii o săptămână la mine, la Lyon? Plătesc eu biletele. E congres aici. Tu ai propria ta secțiune. Și avem vin din belșug.
— O să mă gândesc… — începu Clara, dar apoi spuse direct: — Știi ceva? De ce nu?

Patru zile mai târziu, Clara stătea la fereastra unui hotel vechi din Franța. În pahar avea „Côte du Rhône”, iar pe spătarul scaunului — o rochie proaspăt călcată, pregătită de Jules.

Seara, după conferință, el o invită pe terasa de pe acoperiș.

— Știi ce vreau să-ți spun de mult?
— Ce anume? — zâmbi Clara.
— Că ești una dintre puținele femei respectate și de bărbați, și de alte femei. Și eu te respect. Mult.
— Mulțumesc, Jules. E… neașteptat.
— Și dacă vreodată vei vrea un alt fel de viitor… eu sunt aici. Pentru tine.

Clara nu răspunse. Doar încuviință din cap și privi orașul Lyon, scăldat în lumini.

Când se întoarse acasă, cutia poștală era plină. Printre facturi și pliante publicitare, găsi o scrisoare. Scrisul era cunoscut:

„Salut. Locuiesc acum cu mama. Lucrez la o brutărie. Tai baghete. Uneori mă gândesc că exact de pâinea asta zilnică aveam nevoie. Dacă vrei să vorbim, scrie-mi.
P.S. Ți-am returnat toți banii în cont. Iartă-mă că am fost un idiot.”

Clara împături scrisoarea și o puse în cutia cu „curiozități”.

Își făcu o cafea și ieși pe balcon. În buzunarul halatului ei era un bilet spre Lyon — cu dată deschisă.

Zâmbi.

— Uneori, ca să înțelegi că nu trăiești viața ta… trebuie doar să încetezi să plătești internetul altcuiva.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.