Aproape un an trecuse de când Alina se întorsese acasă în satul ei natal din capitală, după divorțul de soțul ei. Pe drumul spre casă se gândea:

Adrian Victorescu era un bărbat de patruzeci de ani, bine făcut, deși puțin supraponderal. În ochii multora din sat, el era un om de succes – deputat local, proprietar al unui mic lanț de magazine, divorțat de trei ori. Acum, stătea în fața Alinei cu un buchet uriaș de trandafiri albi.

„Arătați minunat, doamnă doctor,” a spus el, întinzându-i florile. „Mașina ne așteaptă.”

Alina a zâmbit politicos, acceptând complimentul și florile. Nu-i plăcea faptul că o parte din sat îi privea, dar era adultă și liberă să ia propriile decizii.

Restaurantul era cel mai elegant din zonă, deschis recent de un antreprenor din capitală. Adrian comandase deja, iar masa era aranjată într-un separeu privat, cu lumânări și șampanie.

„Îmi place că te-ai întors,” i-a spus el după primul pahar. „Mereu mi-ai plăcut, încă din liceu, dar Alec a fost mai rapid. Acum, poate destinul ne oferă o a doua șansă.”

Alina l-a studiat cu atenție. Era fermecător, bogat, sigur pe el. Dar ceva lipsea – acea conexiune pe care o simțise cu Alexandru înainte ca lucrurile să se deterioreze.

„Adrian, apreciez invitația, dar tocmai am ieșit dintr-o căsnicie. Nu sunt pregătită pentru altceva.”

El a zâmbit, neimpresionat de refuz. „Timpul vindecă toate, Alina. Sunt un om răbdător.”

Pe parcursul cinei, Adrian i-a povestit despre planurile sale de a construi un hotel la marginea satului, despre relațiile sale la nivel de județ, despre viitorul său politic. Nu a întrebat-o nimic despre ea, despre munca ei, despre visele ei.

„Te conduc acasă?” a întrebat el la final, în timp ce plătea nota.

„Nu, mulțumesc. Prefer să merg pe jos, e o seară frumoasă.”

Pe drumul spre casă, Alina a respirat adânc aerul proaspăt al serii. Gândurile ei alergau la Alexandru, la viața din București, la viitorul ei aici, în satul natal. Se simțea pierdută, deși era acasă.

La intrarea în curte, a zărit o siluetă pe bancă. Era Mihai, vechiul prieten al familiei și medicul-șef al policlinicii. Bărbatul care îi oferise slujba când se întorsese.

„Seară frumoasă,” a spus el simplu, ridicându-se. „Tocmai am venit să discut cu tatăl tău despre extinderea clinicii.”

„La ora asta?” a întrebat Alina, surprinsă.

Mihai a zâmbit ușor. La patruzeci și cinci de ani, avea un aer de liniște și stabilitate pe care Alina îl apreciase întotdeauna.

„De fapt, speram să te întâlnesc. Voiam să te invit la deschiderea noii secții pediatrice de la spitalul județean. Avem nevoie de pediatri buni.”

Alina a simțit un val de entuziasm profesional. Asta era ce-i lipsise în discuția cu Adrian – pasiunea pentru ceva dincolo de sine.

„Mi-ar plăcea să particip,” a răspuns ea, observând pentru prima dată în acea seară cum ochii bărbatului din fața ei aveau aceeași nuanță de albastru ca râul care curgea lângă casa părintească.

În următoarele săptămâni, Alina a descoperit că viața într-un sat nu înseamnă să renunți la visuri, ci să le regândești. Colaborarea cu Mihai la dezvoltarea secției de pediatrie i-a adus un sentiment de împlinire pe care nu-l mai simțise de mult.

Într-o seară, în timp ce discutau planuri pentru viitor în grădina casei părintești, Mihai i-a spus:

„Știi, Alina, uneori trebuie să facem un pas înapoi pentru a vedea mai bine drumul înainte. Întoarcerea ta aici nu este un eșec – este o nouă șansă.”

Alina a zâmbit, simțind pentru prima dată în ultimul an că poate privi din nou spre viitor cu speranță. Poate că adevărata fericire nu era în locul unde te aflai, ci în oamenii alături de care alegeai să mergi pe drum.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.