După ce și-a ispășit toată pedeapsa, bărbatul a ieșit din închisoare și s-a grăbit la mormântul logodnicei sale

După ce și-a ispășit toată pedeapsa, bărbatul a ieșit din închisoare și s-a grăbit la mormântul logodnicei sale. Dar abia s-a aplecat spre piatra funerară, când a auzit o voce de copil în spate: „Acolo nu e nimeni, dar știu unde este”. S-a întors și A ÎNCREMENIT……………

În sfârșit sosise ziua când Victor s-a aflat în libertate. În lungii ani petrecuți în închisoare, viața lui se redusese la pereții limitați ai celulei, lipsiți de orice contact uman. Când gardienii i-au deschis porțile, Victor a simțit cum aerul de dincolo de închisoare devenea imediat mai proaspăt, de parcă ar fi inhalat o viață nouă.

A pășit pe pământ, privind în jur, și a simțit cum îl atrage cimitirul natal. Primul său obiectiv era clar – să viziteze mormântul Paulei. Mergea cu pași rapizi, fără să acorde atenție lucrurilor din jur.

Cerul era jos, acoperit de nori, și doar raze rare de soare străpungeau prin ei, dar Victor nu observa asta. Când s-a apropiat de piatra funerară a Paulei, mâna i s-a întins involuntar spre piatra rece.

Privirea i s-a oprit pe monument, dar înainte să apuce să înțeleagă ceva, s-a auzit o voce de copil. „Acolo nu e nimeni, dar știu unde este…” Victor a înghețat, neînțelegând de unde vine această voce. S-a întors și A ÎNCREMENIT….

Continuare

În fața lui stătea o fetiță de vreo șapte ani, cu ochii mari, albaștri, și părul blond prins în două codițe. Dar nu prezența neașteptată a copilului l-a făcut pe Victor să încremenească, ci faptul că privea în ochii Paulei – aceiași ochi care îl urmăriseră în visele lui timp de cincisprezece ani de detenție.

„Cine ești tu?” a întrebat el cu voce răgușită, simțind cum inima îi bate să-i spargă pieptul.

„Mă numesc Maria,” a răspuns fetița, privindu-l cu o curiozitate liniștită. „Iar tu ești Victor, nu-i așa? Mama mi-a arătat poze cu tine.”

Victor s-a sprijinit de piatra funerară, simțind că picioarele nu-l mai țin. „Mama ta… cine este mama ta?”

„Paula,” a spus fetița simplu. „Mama mi-a spus că vei veni aici când vei ieși. M-a trimis să te aștept.”

Lumea lui Victor se prăbușea și se reconstruia în același timp. „Dar… mormântul acesta…”

„E gol,” a explicat Maria. „Mama a trebuit să dispară. A spus că e singurul mod în care putea fi în siguranță, după ce ai fost arestat.”

Amintirile au năvălit peste Victor. Acuzația falsă de jaf armat, procesul manipulat, condamnarea la cincisprezece ani fără posibilitatea de eliberare condiționată. Cineva îl încadrase perfect, dar niciodată nu înțelesese de ce.

„Unde e mama ta acum?” a întrebat el, încă nevenindu-i să creadă.

„Te așteptăm la cabana din pădure. Mama a spus că știi locul.”

Desigur că știa. Era refugiul lor secret, unde plănuiseră să se căsătorească înainte ca viața lui să fie distrusă. Dar ceva nu se potrivea. De ce Paula simulase propria moarte? De ce îl lăsase să sufere cincisprezece ani, crezând-o moartă?

În drum spre cabană, Maria i-a povestit tot ce știa. Paula descoperise cine era în spatele înscenării – Teodor Dima, primarul orașului, care condusese o rețea de trafic de droguri. Victor, pe atunci polițist, se apropiase prea mult de adevăr.

„Mama a aflat totul și a adunat dovezi împotriva lui. Dar când ai fost arestat, a înțeles că el are oameni peste tot. A simulat un accident de mașină și a fugit, însărcinată cu mine.”

La cabană, timpul parcă se oprise. Paula stătea pe verandă, mai matură, dar la fel de frumoasă ca în amintirile lui. Când privirile lor s-au întâlnit, cincisprezece ani de durere s-au topit într-o secundă.

„Iartă-mă,” a șoptit ea. „Nu am avut de ales. Dima ar fi ucis pe oricine ar fi știut că sunt în viață. Dar acum, el e cel după gratii.”

Victor a aflat că în ultimul an, Paula reușise să trimită dovezile către Procuratura Anticorupție, folosind un avocat de încredere. Dima fusese arestat cu o lună înainte ca Victor să fie eliberat.

„Am vrut să-ți spun, dar era prea riscant până nu eram sigură că Dima nu mai poate face rău,” a explicat Paula, cu lacrimi în ochi. „Acum putem fi din nou o familie.”

Când Maria s-a cuibărit între ei, Victor a simțit că, în sfârșit, viața lui reîncepea. Cincisprezece ani pierduți, dar un viitor întreg înainte. Și dacă închiși fuseseră între pereții celulei, liberi erau să construiască ceva ce nimeni nu le mai putea lua: o familie.

„Bună, tată,” a șoptit Maria, luându-l de mână. „Te-am așteptat toată viața mea.”

Victor a strâns-o în brațe, realizând că nu pierduse totul în închisoare – câștigase o fiică. Și pentru prima dată în cincisprezece ani, a plâns. Nu de durere, ci de bucurie.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.