— Îmi pare rău, dar o să mănânc ce vreau. De câteva zile mi se învârte capul de la dietele dumneavoastră. Aseară aproape că am leșinat. Dacă nu mai vor să mă pozeze, treaba lor. M-am săturat ca trupul meu să nu-mi mai aparțină! V-am spus de la început că nu vreau să-mi leg viața de modelling. Vreau o familie, copii, un job normal! Nu să defilez în lenjerie prin fața unor moși care mă devorează din priviri!
— Ești prea melodramatică! N-a fost chiar așa greu. Chiar nu-ți place să fii frumoasă și celebră? Ce vrei, să stai acasă cu copilul și să-ți pierzi mințile? Să știi că nu te ajut cu el! Mi-a fost destul să-l cresc pe al meu. De-aia n-am făcut decât unul. Mi-a distrus silueta!
— Mă doare capul de la atâta discuție, zău așa! — Alinei îi tremura vocea, dar în sfârșit se hotărâse. — Dacă nici acum nu-mi ascult inima, atunci când?
Se ridică de la masă, lăsând în urmă farfuria neatinsă cu iaurtul acela blestemat și se duse în dormitor. Închise ușa cu cheia, se trânti pe pat și plânse cu sughițuri. Se simțea ca un obiect, un manechin de vitrină pe care toți îl voiau frumos, dar nimeni nu-l întreba dacă-l doare, dacă are visuri, dacă-i e frig sau foame.
A doua zi, Alinei îi era clar: nu mai poate continua așa.
Când VITALIK s-a întors — după vreo trei zile bune, în care nici măcar nu-i răspunsese la mesaje — o găsi pe Aline făcând bagaje.
— Ce faci?! — întrebă el, uitându-se speriat la valiza plină.
— Ce arată? Mă duc. Nu mai pot trăi într-o casă unde se urlă la mine că nu am voie să mănânc, să trăiesc, să nasc. Unde tu, bărbatul meu, stai mut când mama ta mă face grasă și urâtă!
— Aline… hai, nu fi copilă. Mama are gura mare, dar știi că te place… într-un fel. O face pentru binele nostru!
— Binele nostru? Sau binele ei? Știi ce e dureros, Vitalik? Că nici măcar nu ai încercat să mă aperi. Ai fost de acord cu tot ce a zis! Ai stat acolo ca o mobilă, în timp ce femeia aia mă făcea troacă de porci. Și știi ce-i cel mai rău? Că eram în dulap, și auzeam totul. Totul!
Vitalik tăcu. Se simțea vinovat, dar nici nu știa ce să spună. Crescuse cu mama lui, mereu dominatoare, mereu cu replici tăioase. Pentru el era normal. Alinei, însă, i se rupea sufletul.
— Și ce faci acum? Te duci unde? — întrebă el, ca și cum încerca să înțeleagă gravitatea situației.
— Mă duc la mama. Da, mama aia simplă, care n-are haine de firmă și nu merge la coafor în fiecare zi. Dar e singura care m-a iubit fără condiții, fără să mă cântărească după kilograme și centimetri în talie. O să nasc copilul ăsta, Vitalik. Cu tine sau fără tine.
Ochii lui se măriră.
— Deci chiar ești însărcinată…
— Da. Și nu mă interesează ce zice mă-ta, ce zici tu, ce zice lumea. O să fiu mamă. Și n-o să-mi pară rău nicio secundă că mi-am „stricat” corpul pentru asta!
A urmat o tăcere lungă, în care Vitalik parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea. Sau nu avea curaj. Alinei nu-i mai păsa. Și-a luat valiza, geanta cu dosarul de la clinică, și a ieșit.
Au trecut luni. Alinei îi mergea bine la mama ei. Se angajase ca instructor de dans pentru copii și, surprinzător, chiar se bucura de ce făcea. Nu mai era faimoasa „fotomodelă Alinea”, dar nici nu-și mai simțea trupul închiriat altora.
Nașterea a fost grea, dar frumoasă. Fetița ei — Maria — a venit pe lume cu un plânset sănătos și ochi ca ai tatălui. Vitalik nu venise. Nu întrebase nimic. Nu trimisese nici măcar un mesaj.
Alinei i-a fost greu, dar n-a plâns. Nu mai avea lacrimi pentru bărbați care nu știu să lupte.
Un an mai târziu, într-o zi cu soare, în timp ce Alinei îi dădea Mariei iaurt cu lingurița, telefonul a sunat. Era un număr necunoscut. A vrut să nu răspundă, dar curiozitatea a învins.
— Alo?
— Aline… eu sunt. Vitalik.
Tăcere. Inima i-a tresărit, dar mintea a rămas rece.
— Ce vrei?
— Să te văd. Să vă văd. Am fost un prost. Am lăsat-o pe mama să ne strice viața. Îmi pare rău. Poți… poți măcar să mă lași să o cunosc pe Maria?
Alinei i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu știa ce să zică. Încă îl iubea, poate. Sau poate doar amintirea lui. Dar știa un lucru: nu mai era fata aia tăcută, care se ascundea în dulap.
— O să mă gândesc. Dar dacă vrei să faci parte din viața fiicei mele, începi prin a respecta mama ei.
Vitalik a oftat ușurat.
— Promit.
Aline a zâmbit. Nu știa dacă promisiunea lui va însemna ceva. Dar știa sigur un lucru: ea nu mai era păpușa perfectă din vitrină. Era mamă. Era femeie. Și pentru prima oară, era cu adevărat liberă.